Albert Camus, ”O realitate pe care o recunoaștem fără să o fi cunoscut vreodată”

Ce este, deci, arta? Nimic simplu, asta e sigur. Și este și mai greu de știut în mijlocul strigătelor atâtor oameni hotărâți să simplifice totul. Se dorește, pe de o parte, ca geniul să fie splendid și solitar; i se ordonă, pe de altă parte, să semene cu toată lumea. Dar, din păcate, realitatea este mai complexă. Balzac a dat de înțeles în această propoziție: „Geniul seamănă cu toată lumea și nimeni nu seamănă cu el”. La fel se întâmplă și cu arta, care nu este nimic fără realitate, iar fără realitate este foarte puțin. Într-adevăr, cum ar putea arta să renunțe la realitate și cum s-ar putea supune ei? Artistul își alege obiectul în măsura în care este ales de el. Arta, într-un anumit sens, este o rebeliune împotriva lumii, în sensul că este evazivă și neterminată; Prin urmare, nu-și propune altceva decât să dea o altă formă unei realități pe care, totuși, este obligat să o păstreze pentru că este sursa emoției sale. În acest sens, toți suntem realiști și nimeni nu este. Arta nu este nici negarea totală, nici consimțământul total la ceea ce este. Este în același timp negare și consimțământ și, prin urmare, nu poate fi decât o ruptură permanent reînnoită. Artistul se află mereu în această ambiguitate, incapabil să nege realul și, totuși, veșnic dedicat negării lui în ceea ce este veșnic neterminat. Pentru a face o natură moartă, un pictor și un măr trebuie să se înfrunte și să se corecteze. Și, deși formele nu sunt nimic fără lumina lumii, ele, la rândul lor, adaugă luminozitate acestei lumini. Adevăratul univers care, prin splendoarea sa, ridică trupuri și statui, primește de la ele în același timp o a doua lumină care o fixează pe cea a cerului. Marele stil se află astfel la jumătatea distanței dintre artist și obiectul său.
Nu este vorba, deci, de a ști dacă arta trebuie să evite realitatea sau să i se supună, ci doar de a cunoaște doza exactă de realitate cu care trebuie să fie îngreunată opera pentru ca ea să nu dispară în nori sau să fie târâtă, dimpotrivă, cu tălpi de plumb. Fiecare artist rezolvă această problemă cât poate mai bine sau cât înțelege. Cu cât răzvrătirea unui artist împotriva realității lumii este mai puternică, cu atât este mai mare greutatea realității necesară pentru a o echilibra. Lucrarea cea mai înaltă va fi întotdeauna, ca la tragedienii greci, la Melville, Tolstoi sau Molière, cea care echilibrează realul și negația lui într-o renaștere reciprocă asemănătoare acelui izvor nesecat care este și al vieții vesele și sfâșiate. Apoi, din când în când, se naște o lume nouă, diferită de cea fiecare zi și totuși aceeași, particulară, dar universală, plină de nesiguranță nevinovată, stârnită pentru câteva ore de forța și nemulțumirea geniului. Este asta și totuși nu este asta; Lumea este nimic și este totul, există strigătul dublu și neobosit al oricărui artist adevărat, strigătul care-l ține pe picioare, cu ochii mereu deschiși și care, din când în când, trezește pentru toți în pieptul lumii adormite imaginea fugară și insistentă a unei realități pe care o recunoaștem fără să o fi cunoscut vreodată.

Albert Camus, Conferința din 14 decembrie 1957

-traducere de Catalina Franco–