Roberto Bolaño despre el însuși – Roberto Bolaño por sí mismo

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

… Cred că tăcerea lui Rulfo se supune la ceva atât de cotidian, încât explicarea ei ar fi pierdere de timp. Există mai multe versiuni. Una pe care o explica Monterroso este că Rulfo l-a avut pe unchiul său, care îi spunea povești, iar când l-au întrebat de ce nu mai scrie, el a răspuns fiindcă unchiul meu a a murit. Și eu îl cred. O altă explicație e simplă și directă, și anume aceea că asta este, totul are o dată de expirare. De exemplu, tăcerea rimbauldiană mă îngrijorează mult mai mult decât tăcerea rulfiană. Rulfo se oprește din scris pentru că scrisese deja tot ce voia să scrie și, din moment ce pare incapabil să scrie ceva mai bun, pur și simplu se oprește. Probabil că Rimbaud ar fi putut scrie ceva mult mai înalt, ceva cu mult mai măreț, dar asta este o tăcere care ridică întrebări nouă, occidentalilor. Tăcerea lui Rulfo nu ridică întrebări, este chiar o tăcere înduioșătoare, cotidiană. După desert, ce naiba mai ai de gând să mănânci? Există o a treia tăcere literară, care este tăcerea necăutată, cea a umbrelor despre care sînt sigur că au fost acolo în prag și care nu au devenit niciodată să fie tangibile. De exemplu, există tăcerea lui Georg Büchner. Moare la 25 sau 24 de ani, lăsând în urmă trei sau patru piese care sunt patru capodopere […]. Toate acestea înainte de a împlini 25 de ani. Ce s-ar fi întâmplat dacă Büchner nu ar fi murit, ce scriitor ar fi fost acolo? Iar această tăcere necăutată este tăcerea… nu îndrăznesc să o numesc destin… este o manifestare a neputinței. Tăcerea morții este cea mai rea dintre tăceri, pentru că tăcerea rulfiană este o tăcere acceptată și tăcerea rimbauldiană este o tăcere căutată, dar tăcerea morții este cea care taie ceea ce ar fi putut fi și nu va mai putea fi niciodată să fie, încât nu vom putea ști niciodată….

Nu vom ști niciodată dacă Büchner ar fi fost mai mare decât Goethe sau nu; Eu cred că da, dar nu vom ști niciodată. Nu vom ști niciodată ce ar fi putut scrie Büchner la vârsta de 30 de ani. Și același lucru se răspândește pe planetă ca o pată, o boală atroce care, într-un fel sau altul, pune în pericol obiceiurile noastre, certitudinile noastre cele mai adânc înrădăcinate….

______________________________

-traducere de Catalina Franco–

______________________________

… El silencio de Rulfo creo que obedece a algo tan cotidiano, que explicarlo es perder el tiempo. Hay varias versiones. Una que explicaba Monterroso es que Rulfo tenía a su tío fulanito, que le contaba historias, y cuando le preguntaron por qué ya no escribía, él contestó porque se me murió el tío fulanito. Y yo me lo creo, además. Otra explicación es simple y sencilla, y es porque ya está, todo tiene fecha de caducidad. Por ejemplo, a mí me inquieta mucho más el silencio rimbaudiano que el silencio rulfiano. Rulfo deja de escribir porque él ya había escrito todo lo que quería escribir y, como se ve incapaz de escribir algo mejor, simplemente para. Rimbaud probablemente hubiera podido escribir algo mucho mejor, que ya es decir palabras muy altas, pero ése es un silencio que a los occidentales nos plantea preguntas. El silencio de Rulfo no plantea preguntas, es hasta un silencio entrañable, es cotidiano. Después del postre, ¿qué coño vas a comer? Hay un tercer silencio literario, que es el no buscado, el de las sombras que uno está seguro de que estaban allí en el umbral y que no han llegado a ser jamás hechos tangibles. Por ejemplo, está el silencio de Georg Büchner. Él muere a los 25 o a los 24 años, deja tres o cuatro obras de teatro que son cuatro obras maestras . …. Todo esto antes de cumplir 25 años. ¿Qué hubiera pasado si Büchner no hubiera muerto, qué escritor hubiera habido ahí? Y este silencio no buscado es el silencio de…, no me atrevo a llamarlo destino…, es una manifestación de la impotencia. El silencio de la muerte es el peor de los silencios, porque el silencio rulfiano es un silencio aceptado y el rimbauldiano es un silencio buscado, pero el silencio de la muerte es el que corta de tajo lo que pudo ser y nunca más va a poder ser, lo que no sabremos jamás.

No sabremos nunca si Büchner hubiera sido más grande que Goethe o no; yo creo que sí, pero no lo sabremos nunca. No sabremos jamás que habría podido escribir Büchner a los 30 años. Y eso mismo se extiende en todo el planeta como una mancha, una enfermedad atroz que de alguna u otra manera pone en jaque nuestras costumbres, nuestras certezas más arraigadas…