”Un viitor gol”

“El n-a scris depre infern, el l-a trait.”

Eu am tradus, daca doriți, citiți …

____________________________________

Alessia Ghisi Migliari, ”Dansul dramatic al unui tată și al unei fiice”

Lucia, „fiica lui”…

Într-adevăr, privind fotografiile ei, fotografiile dansului ei, se percepe o frumusețe și o tensiune neobișnuită; o tânără făptură plastică, mobilă, aproape lichidă, care reușește să dea un sens dansului ei interior neînțeles, care a folosit corpul pentru a se exprima și a deveni artă, o artă pierdută in spatele unui părinte impunător.

Vorbim despre Lucia Joyce, și cu ea despre tatăl ei, nemuritorul James: doi oameni uniți printr-o legătură de nedespărțit, printr-o relație intensă. Din ea rămâne doar identitatea ei de „fiică a lui”, orice altceva pierzându-se…Un rest alcătuit din talent și o existență petrecută în mare parte în spitalizări psihiatrice, fără a putea da o formă definită și o speranță stării ei de rău. Asuprită de diagnostice discordante, Lucia a avut alături doar prezența iubitoare, disperată și impunatoare a lui James.

De acest schimb dramatic și emoționant rămânem captivați atât uman, cât și ca psihologi, în această poveste care poate fi extrem de captivantă pentru profesia noastră: pentru că ne prezintă o dinamică interioară asupra relației tată-fiică, mereu unică, și pentru că ne oferă un o privire asupra istoriei profesiei noastre și a psihiatriei și cum în trecut neputința și confuzia acestor ramuri au produs, din păcate, suferințe enorme într-o multitudine de indivizi, printre care și Lucia.

Un incipit nomad

Lucia Anna Joyce s-a născut la Trieste la 26 iulie 1907, la doi ani după fratele ei mai mare Giorgio. Părinții săi, James și Nora, care se vor căsători oficial doar când copiii lor vor fi adulți, își petrec viața de zi cu zi într-o situație precară, atât din punct de vedere economic, cât și profesional.

James predă, dar nu este încă scriitorul pe care îl cunoaștem. Ea, în schimb, este probabil o companie nemulțumită, mai legată sentimental de soțul ei decât el de ea și închisă în rolul de partener și de mamă, cu povara suplimentară de a avea de înfruntat, pe lângă sărăcie, și problemele pe care le are James cu alcoolul.

În sistemul precar al acestei noi familii, în care domnește instabilitatea, metaforică și practică, îi percepem pe acești părinți iubitori, dar nepregătiți încă pentru un rol atât de solicitant. În succesiunea transferurilor, din cauza unei armonii greu de găsit, micuța Lucia se trezește că a strâns cinci domicilii diferite în cei șapte ani, în consecință cu sentimentul de discontinuitate care, dacă, în alte condiții ar fi fost o sursă de stimul, în acest caz, dat de nevoile primare de satisfăcut, devine un cuib în care clocotesc nesiguranțe profunde.

Și dacă relația lui Joyce cu soția sa Nora pare să se fi uzat puțin, legătura cu fiica sa Lucia devine imediat fundamentală și exclusivistă: Lucia este observată de părintele ei, aproape de parcă ar fi vrut să-i smulgă elemente pentru a le include în scrierile sale, și nu numai ca el o observă. James are un schimb emoțional pătrunzător cu ea, iar cei doi împărtășesc un mod de a comunica și de a se înțelege unul pe celălalt care îi exclude pe mama și pe fratele Giorgio, care la rândul lor devin un cuplu de „afinitate electivă”.

Structurile familiale sunt așadar clar definite (dar fără a exclude din acest motiv relația care se stabilește în acești ani de formare între cei doi frați, care pe viitor va fi văzută de unii ca „ambiguă”). Timpul trece așadar în acest context care nu este confortabil și nu este pașnic, dar plin de oameni interesanți și cu multă muzică; și vine o epocă în care micuții Joyce devin protagoniști ai zilelor lor, iar o etapă fundamentală este, pentru Lucia, sosirea în capitala Franței.

O dansatoare pariziana

Lucia ajunge la Paris la vârsta de treisprezece ani, cu această familie a ei în care limbile experienței ei exista și se intersectează (vorbește în italiană cu tatăl său și – îmi amintesc că au locuit în Elveția – în germană cu fratele său), și aici își descoperă în sfârșit vocația de neocolit, începând să urmeze cursuri de dans.

În acești ani de gestație ai operei „Ulise”, care chiar înainte de apariția ei face furori, Lucia își înțelege propria identitate: în mișcarea în timp cu muzica, își descoperă expresivitatea, care este incisivă, aproape barbară.

Va întâlni profesori de seamă, cu propriul crez și filozofie de viață, iar dintre aceștia se remarcă Raymond Duncan, fratele mai faimoasei Isadora (danatoare „clasică” revoluționară de peste ocean), care pledează pentru o libertate corporală care se dezvăluie și în îmbrăcăminte și în nutriție.

Raymond, dansator, poet și filozof, cu dragostea pentru obiceiurile și gândirea grecească, își creează propriul cerc de acoliți și studenți cărora le învață nu numai mișcarea, ci și simțul divinului prezent divin în trup și minte.

Așa că aici Lucia descoperă o lume în care ea însăși devine un medium al poeziei: dansul devine aprins, dar și grațios și liber de constrângeri, iar în el se creează amestecuri cu alte forme artistice; Lucia va avea mereu grijă de costumele ei de scenă, iar cu gesturile sale chiar va interpreta pasaje din literatură.

O altă întâlnire esențială este cea cu Margaret Morris (coregrafă, dansatoare și profesoară de tehnică a Isadorei Duncan), a cărei metodă o atinge atât de mult pe Lucia, încât își dorește să devină profesoară a tehnicii lui Morris.

Cariera Luciei nu este, așadar, predefinită doar de abilități înnăscute, ci și în curs de desfășurare dacă se consideră că ea aparține unui sextet de dansatori, Le Six de rythme et couleur, care fac turnee performând cu un stil experimental.

Într-un interviu acordat unui ziar francez, se subliniază că Lucia are „entuziasmul, energia și o cantitate încă nedeterminată din geniul său (…). Când va atinge capacitatea maximă in dansul ritmic, James Joyce va putea fi cunoscut ca tatăl fiicei tale.”

(C.L. Shloss, „Lucia Joyce. To Dance in the Wake”, p. 151)

Așadar, iat-o pe această tânără care își petrece zilele dansând, traversând prin existenaă și prin propriile incertitudini, iar în timp ce acest lucru se întâmplă, James devine un autor din ce în ce mai cunoscut, dar tot mai afectat de probleme serioase de văz.

Iar apoi… această femeie ambițioasă, profund ambițioasă, nu mai dansează.

De ce, dacă asta îi dădea un sens, un scop, o identitate?

Disconfortul Luciei: care este originea?

Se pare că într-un moment crucial al carierei Luciei, în jurul anului 1930, Joyce a „impus” dintr-o data un transfer în Anglia; cu toate acestea, asta nu poate fi un motiv suficient pentru a determina o alegere atât de drastică.

Se știe că James o încurajează să încerce alte căi, dar se pare că cea mai mare opoziție vine de la mama ei, hotărât împotriva acestei activități, dar și aparent contrariată în general de această fiică: o fiică pe care nu o înțelege, cu care este de multe ori neprietenoasa și în conflict și cu care nu pare să aibă niciun element în comun.

Abundă ipotezele despre această întrerupere bruscă și există și șoapte ale unei probleme fizice care ar fi putut avea o influență asupra acestei alegeri, iar unele bârfe spun că această problemă de sănătate este legată de un avort, o consecință a unei relații pe care Lucia a avut-o cu Samuel Beckett.

Oameni importanți, scriitori care lasă o amprenta în realitate, dar și în memoria acestei fete, care se va poticni apoi în alte relații romantice nefericite, în care investiția emoțională nu este reciproca.

Nu este ușor să încercăm să stabilim o legătură cauză-efect între aceste date biografice referitoare la dans și boala psihiatrică care o aștepta, dar ceea ce se știe cu siguranță este că, în timp ce fratele ei Giorgio se căsătorește și are un fiu, viața Luciei este blocată și fără perspectivă, așa că o parte din James este ancorată în această prăpastie, întrucât cele două nu pot fi despărțite, fiind două fețe ale aceluiași chin.

În 1913, James îi scrisese mai multe poezii iubitei sale fiice, iar Carol Loeb Shloss, autoarea splendidei cărți „Lucia Joyce. To Dance in the Wake” (2005), notează cum Lucia devine prima „sirenă” a tatălui ei, muza inspiratoare, dar care se vede forțată să îndeplinească pasiv rolul ei: și ea este o artistă și își dorește un spațiu și o voce, iar acesta poate fi un fapt crucial care trece adesea neobservat.

Verișoara Luciei își amintește că i-a văzut pe fată și pe James împreună, într-o adevărată sesiune de creație în care ea dansează și el scrie, iar lejeritatea corpului uneia răsună și rezonează în timp ce stiloul se topește pe foaia celuilalt, de parcă ar fi fost un dans comun, o solicitare reciprocă și o comunicare străină celorlalți.

O certitudine pe care o avem, la care mulți au fost martori, este suferința puterea din ce în ce mai mare a Luciei și Giorgio în a fi umbrite de aura paternă: pe lângă mândria neîndoielnică există conștientizarea de a fi doar un apendice al lui James Joyce, care le anulează dreptul de a se separa, de a se identifica și de a se afirma.

Joyce însuși ar recunoaște: „Orice scânteie sau dar pe care îl am a fost transmis Luciei și a aprins un foc în creierul tatălui ei”; și nu este singurul care a înțeles această nuanță: „este o replică blocată și chinuită a geniului”, „o umbră a minții tatălui său”, deci o prelungire a acesteia, care nu se poate emancipa.

(C.L. Shloss, „Lucia Joyce. To Dance in the Wake”, pp. 7, 4).

Catatonia unei balerine

În 1932 Lucia aruncă cu un scaun in mama ei: este doar unul dintre episoadele care arată o dizarmonie tot mai mare, dacă vrem să folosim un eufemism. Situația degenerează după logodna ei nefericită cu Alec Ponisovsky, logodnă care pare să fi fost planificată ca o încercare disperată de a-i oferi Luciei o oarecare stabilitate.

Alec a fost profesorul de rusă al lui James, iar Lucia pare să fi fost îndrăgostită de băiat în trecut; fratele ei Giorgio îi arată familiei că este absurd să plănuiești o unire cu o fată în starea Luciei, ceea ce sugerează că un proces greu de oprit a fost deja declanșat.

Se reamintește că după petrecerea acestei logodne (care va fi dizolvată în curând) Lucia este găsită în stare catatonică pe o canapea și acolo va rămâne mult timp, insensibilă la stimuli externi – după cum subliniază Loeb Shloss, un simptom plin de semnificație dacă se consideră că este o dansatoare, care până de curând a dat trăsături atât bucuriei, cât și durerii prin mișcare.

Comportamentul ei devine din ce în ce mai bizar, iar uneori se plimbă în sus și în jos prin cameră, vorbind într-un mod neconcordat și amestecând diferitele limbi pe care le cunoaște; dansatoarea fără rădăcini se leagănă, se leagănă și se leagănă și, din moment ce un talent nu poate fi negat nici măcar atunci când pare pierdut, ea rămâne o dansatoare, angajată într-o punere în scenă dificilă care nu își găsește împlinire.

Părinții sunt împotriva unei internări psihiatrice, internare care se desfășoară în mod forțat. Dacă deja în domeniul nostru și astăzi diagnosticul este o entitate mutabilă și greu de definit, cu atât mai mult era la acea vreme și, prin urmare, era riscant a se regăsi într-un context psihiatric încă imatur.

Așa cum nici un loc și nici un limbaj nu îi aparțin, la fel nici o definiție clinică nu este capabilă să o cuprindă pe deplin, creând multe dificultăți specialiștilor.

Prima internare pare să înrăutățească situația. James, disperat de starea fiicei sale, va face întotdeauna ceea ce este în puterea lui pentru a evita internarea ei, angajând asistente care să lucreze alături de ea și permițându-i astfel să trăiască în afara instituțiilor pentru perioade lungi de timp.

Joyce va încerca mereu să o țină ocupată cu diverse activități, dându-i sarcina, de exemplu, de a ilustra majusculele unora dintre edițiile sale prestigioase, activitate menită să-i arate potențialul picturii, dar este o inițiativă care nu nu ține cont ca o artă nu poate fi schimbată cu alta.

El îi va oferi și un aparat foto pentru a avea astfel atât informații vizuale atunci când ea este plecată, cât și speranța că se va atașa de un nou proiect creativ.

Un viitor gol

Se pare că la James Joyce, dincolo de vinovăția care o i se va percepe adesea în întâlnirile cu psihiatrii, există un sentiment preexistent de vinovăție pentru că a subestimat nevoia fiicei sale de a dansa; deși nu este ușor de înțeles de ce Lucia nu a încercat niciodată să reia firele carierei sale.

„Nu este capricioasă, dar foarte nevrotică”; „Schizofrenic, cu elemente pitiatice”; „Catatonic”; „Nevrotic cu ciclotimie”; „Schizofrenic”, – sunt diagnosticele care i-au fost cel mai des atribuite Luciei.

Fiecare teorie posibilă este explorată: Joyce reia relația aproape morbidă pe care fiica lui a avut-o cu fratele ei în timpul copilăriei, argumentând că căsătoria lui Giorgio a fost un eveniment șocant pentru ea. Fiecare neînsemnat aspect al psihicului fetei este examinat în speranța de a vedea breșa care ar putea explica disconfortul fiicei. O activitate neîncetată de cercetare care ia în considerare atât latura psihologică, cât și cea organică, din moment ce Joyce – și nu numai pentru propriul său sistem defensiv – începe să creadă că există de fapt o problemă fizică în Lucia.

Joyce a spus: „Motivul pentru care încerc mereu să găsesc o soluție pentru cazul tău (…) este ca să nu crezi că ai rămas cu un viitor gol”.

(C.L. Shloss, „Lucia Joyce. To Dance in the Wake”, p. 251); și ajunge să se cufunde cu volume și tomuri pentru a încerca să înțeleagă psihiatria și teoriile ei.

Cu o ocazie Lucia va fi „norocoasă” să aibă una dintre accesele ei de furie într-o stațiune elvețiană, fiind astfel internata la Burghölzli, o clinică psihiatrică eminentă: și este relevant că tocmai în patria acestei specializări medicale moderne nimeni nu o definește pe Lucia drept schizofrenica.

Pentru ea, intuițiile geniale ale lui Eugen Bleuler, psihiatrul elvețian care a inventat termenul de „schizofrenie” au fost inutile; nici intervențiile medicale nu i-au dat optimism.

Prietenul Paul Leon scrie despre James:

„Boala fiicei sale dobândise dimensiunile unui fel de problemă morală sau mai corect spirituală enormă și de nepătruns, pe care credea că trebuie să o rezolve cu orice preț. Oricare ar fi motivațiile, afecțiunile, remuşcările, responsabilităţile sau orice altceva, această problemă a umbrit orice altceva și nu există nici un moment, un gând, ziua sau noaptea, care să nu fie cumva dedicat rezolvării acestei probleme.”

(C.L. Shloss, „Lucia Joyce. To Dance in the Wake”, pp. 7,

Nu e diviziune, e aproape o dispersie a granițelor între James și Lucia: o situație din care Nora și Giorgio sunt cumva excluși. O situație din care – până la urmă – nu vor să facă parte, din moment ce până și relațiile dintre frați au devenit din ce în ce mai slabe.

Nora, care a fost descrisă de soțul ei ca fiind „geloasă” pe fiica ei, are un rol aparent secundar, dar crucial în această afecțiune confuză.

Va fi o mamă care este din ce în ce mai convinsă că idealul este să o țină departe pe Lucia (care este poate țapul ispășitor și reprezentantul dinamicii familiale care nu se doresc văzute) și asta indiferent care este cauza reală a bolii Luciei.

Lucia ca factor disturbator și patologic al Joyce-lor, element cheie care subminează un aranjament care nu există: un simbol al microcosmosului ei și chiar, prin extensie, al timpului ei. Și sunt mulți care susțin că enorma ei nefericire nu a fost sinonim cu „nebunie”.

Pentru consemnare, trebuie subliniat că James însuși procură Veronal pentru fiica sa, un barbituric cu efecte secundare importante atât în ​​condiții de dependență, cât și de abstinență, pe care Lucia îl va folosi mult timp.

Tabloul devine astfel mai complicat deoarece nu este fezabil să diferențiem simptomele pe care le aduce de cele care provin din această interacțiune necontrolată cu chimia.

Și, lăsând farmacologia deoparte, nu trebuie să uităm enormul sentiment de abandon pe care Lucia îl trăiește în relația cu mama ei, în condițiile în care este convinsă că Nora nu doar îi este ostilă, ci că nici măcar nu o iubește, pe lângă asta faptul – pentru Lucia traumatic – al descoperirii tardive a ilegitimității sale, element care nu este cu totul neînsemnat dacă luăm în considerare contextul.

Lucia are idei sinucigașe, dar încercările ei de a-și lua viața vor fi întotdeauna cereri de ajutor, montări aproape teatrale, exemple de artă dramatică.

Și tocmai din cauza evoluției situației sale s-au încercat toate tratamentele disponibile, inclusiv injecții cu „extracte glandulare” administrate cu presupunerea că simptomele psihiatrice ascundeau o boală endocrinologică. Ipoteza despre care astăzi știm ca este adevărată, dar care la vremea aceea era o încercare experimentala care n-a dat roade.

Tratamentul cu insulinoterapie este exclus din cauza riscurilor asociate cu acesta. Adesea în timpul acestor terapii Lucia este obligată la pat sau adesea închisă, iar această tânără regresează, devenind ca un copil la cheremul celorlalți, cu frustrarea consecutivă și evidentă care decurge.

„Draga mea fiică” (C.L. Shloss, „Lucia Joyce. To Dance in the Wake”, p. 364), Joyce i se adresează într-un mod iubitor, dar și plin de sens; acest bărbat cu ochii și mintea obosită care își aude fiica etichetată drept „incurabilă” nu mai știe încotro să se îndrepte; și, în consecință, se întoarce la așa-numita latură „spirituală”. Așa că iată-l la Jung, un om pe care nu l-a apreciat niciodată.

Oglinzile sufletului Luciei: Jung și Joyce

După mii de lire cheltuite, douăzeci și patru de medici, douăsprezece asistente și trei instituții care au primit-o nu atât de confortabil, singura speranță a Luciei rămâne o iluminare, care ne va lăsa perspective importante în acest caz: Carl Gustav Jung.

Joyce și Jung nu se plac nici înainte de a se cunoaște. Artista se îndoiește că în trecut, după ce a refuzat să se supună unei analize jungiane sugerate de unul dintre susținătorii săi, Jung a convins-o să nu-l mai subvenționeze – o credință bizară care nu ajută relația dintre cei doi.

La rândul său, și fără atingere cu geniul lui Jung, încercarea lui de a analiza neapărat actul creativ al lui Joyce este riscantă. De parcă n-ar fi luat în considerare caracterul voluntar al utilizării unei structuri lingvistice date, o structură care a schimbat literatura.

Confruntat cu romanul lui Joyce „Ulysses” Jung susține că o astfel de lucrare poate proveni doar de la „o persoană cu restricții cerebrale severe”, un bărbat capabil doar de „gândire viscerală”, și care a compus „cu un sistem nervos simpatic din lipsă de creier” – o recenzie nu tocmai simpatică și proiectată în mâine (C.L. Shloss, „ Lucia Joyce, To Dance in the Wake”, p. 277, 278).

Lucia este o pacientă care nu cooperează și tratamentul cu Jung (care va dura patru luni) nu dă niciun beneficiu, până la punctul în care același specialist sfătuiește continuarea. Nu se stabilește o relație terapeutică satisfăcătoare, iar Jung va spune despre Lucia ceva timp mai târziu unui interlocutor:

„Dacă știi ceva despre teoria mea despre suflet, Joyce și fiica lui au fost un exemplu clasic în acest sens. Ea a fost în întregime inspirația lui, ceea ce explică reticența lui încăpățânată de a o declara nebună. Propria lui Anima, psihicul inconștient, era atât de solid identificată cu ea, încât să o declar nebună ar fi fost ca o recunoaștere că și el avea o psihoză latentă în el.

(C.L. Shloss, „Lucia Joyce. To Dance in the Wake”, p. 282)

Tocmai în acest context s-a observat că poate Lucia este considerată mai confuză decât este în realitate.

Jung va spune aproape douăzeci de ani mai târziu că Lucia a fost cumva prinsă în psihicul lui James fără a putea apărea independent.

Oricare ar fi orientarea, nu există nicio îndoială că în relația părinte-fiică există elemente importante pentru învățarea și explicarea poveștii Luciei. Dar nu vrem să găsim neapărat o cauză în acest puzzle. Vrem doar să spunem că nici astăzi nu suntem în stare să stabilim clar ce a tulburat-o pe Lucia.

Are atunci sens să dăm o etichetă unui lucru care, în orice caz, în urmă cu optzeci de ani, dacă ar fi fost înțeles, ar fi fost definit diferit?

Boala psihiatrică însăși pare să danseze prin istorie, schimbându-se nu doar prin schimbarea teoriilor, ci și prin schimbarea însăși a societății, nu doar datorită unei mai mari înțelegeri, ci și datorită unei continue metamorfoze a ființei noastre ca oameni.

Oricum ar fi, această relație tată-fiică nu trebuie observată doar in mod univoc: nu trebuie să ne concentrăm doar asupra efectului pe care l-a avut James asupra Luciei, ci și invers și asupra modului în care prezența Luciei a influențat lucrările lui Joyce: este o oglindirea neliniștită și reciprocă.

Dansul începuturilor false – Fiica Regelui Lear

Odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, James Joyce se află într-o țară străină în timp ce fiica sa este instituționalizată în granițele care acum sunt germane. Ultimele eforturi ale lui James vor fi o luptă disperată în încercarea de a o aduce la el, dar întreprinderea nu reușește, deoarece Joyce moare brusc la începutul lui ’41 din cauza complicației unui ulcer duodenal.

Lucia este lăsată așadar la cheremul unei mame (care a murit la scurt timp, în 1951) și al unui frate care nu va face nimic ca să o facă să o scoată de acolo, parcă insistând că distanțarea Luciei este singura soluție pentru ca toată lumea să rămână intactă.

Lucia a murit în decembrie 1982 în Anglia, după ce a petrecut zeci de ani internată în spital, îngrijită de prezența amabilă a câtorva prieteni.

Lucia aflase de moartea tatălui ei dintr-un ziar și ceva timp mai târziu va spune unui vizitator: „Ce face imbecilul ăla sub pământ ? Când se va decide să plece? Ne urmărește tot timpul» (C.L. Shloss, „Lucia Joyce. To Dance in the Wake”, p. 410) – o exclamare care explică o mare parte din sentimentul ei bântuit de această figură paternă.

Faptul că aceasta este atât de parte din tatăl său îl determină pe același autor să comenteze, referindu-se la redactarea „Finnegans Wake”: „Uneori îmi spun că atunci când va pleca din această noapte lungă, ea se va vindeca ” (C.L. Shloss, „Lucia Joyce. To Dance in the Wake”, pagina 9), de parcă propriile sale nelinişti interioare exprimate în manuscris ar fi aceleaşi care au afectat-o ​​pe Lucia (de parcă ar fi fost opera lui), şi de parcă Joyce ar fi fost atât o umbră dificilă, dar şi purtătoare a unei vindecări miraculoase.

Continuând cu citatele, savantul și istoricul de artă Louis Gillet a amintit:

„În ultimii ani, gândul [că el a fost cauza suferinței ei „prin toată anormalitatea pe care o poseda geniul său”] nu i-a dat odihnă. Imaginea fiicei sale suferinde l-a torturat. A fost aproape singurul subiect al conversației noastre. Uneori aveam impresia că aud bocetul regelui Lear purtând-o pe Cordelia în brațe, era scris „Stabat Mater”. Evul Mediu a înmulțit grupul Pietà. Puțini artiști, cu excepția lui Shakespeare și Balzac, știau cum să-și închipuie Patimile Tatălui. Joyce nu a scris despre această pasiune; a trăit-o”.

(C.L. Shloss, „Lucia Joyce. To Dance in the Wake”, p. 424)

Și din moment ce ne-am dedicat citatelor altora, iată considerațiile lui Loeb Shloss despre Lucia:

„Ea a exprimat viața ca pe un dans al plecărilor false și al micilor triumfuri, al emoțiilor sporite, al speranțelor diminuate, al pașilor făcuți, chiar și experimental, spre sănătate. Ca principalul spectator, interlocutor și partener de dans al fiicei sale, Joyce a aflat măsura propriei iubiri pentru ea. A lăsat-o să-l învețe; a ascultat-o; au făcut schimb; și, mai presus de toate, au stăruit”.

În continuare el consideră: „Dilema Luciei a fost dependența ei de tatăl ei, a cărui dragoste a îngrădit-o în încăperi nefericite și singuratice ale conștiinței”.

(C.L. Shloss, „Lucia Joyce. To Dance in the Wake”, pp. 312, 313, 274)

O vedem pe ea, Lucia, într-o imagine care o înfățișează dansând cu un costum făcut din solzi: solzi care o împodobesc dar nu au protejat-o.

Ei nu au știut și nu au putut să-și protejeze mintea pierdută în propriul lor dans, un dans al fiicei cu tatăl în acele camere tragice ale conștiinței.

Bibliografie esențială

Gibson A., „James Joyce”, Il Mulino, Bologna, 2008

Shloss C.L., „Lucia Joyce. To Dance in the Wake”, Picador, New York, 2005

Pieri P.F., „Introducere în Jung”, Laterza, Roma, 2003”