„Știu că există mai multe lumi decât lumea aceasta mică

Unde părem a muri –

Pământul stâncos și tare, aflat în partea de jos

În imensul ocean al vieții.

Știu că moartea, care e totul, nu e nimic,

Și că, de la moarte la moarte, sufletul care este

Nu cade într-o fântână: doar merge pe un alt drum.

La vremea Lui și a noastră, doar Domnul o să ne-o spună.”

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~`~~~

Maria Teresa Sampaio, ”Moartea lui Fernando Pessoa”

”Fernando Pessoa fuma aproximativ patru pachete de tutun zilnic și bea mult. În ultimii ani de viață, crampele abdominale și stările febrile, uneori intense, erau din ce în ce mai frecvente.

Doctorul îl avertizase de mai multe ori că trebuie să se oprească, dar poetul nu l-a ascultat și și-a continuat drumul, nepăsător de teribila realitate care atârna ca o sentință fatală asupra vieții lui. A trăit ca să scrie.

A scris atât de mult și atât de divers încât și astăzi cercetătorii îi descoperă textele. Și totuși “Mensagem” a fost singura carte publicată în timp ce a trăit.

A plecat la 47 de ani când nu se mai aștepta la nimic de la viață. Copilăria a fost paradisul lui pierdut, iar mama lui – ancora veșnică, pe care a iubit-o mai mult decât orice în viață, nu l-a înțeles niciodată. Ofélia ar fi fost iubita posibilă, pe care a trebuit s-o abandoneze pentru că viața ei era ghidată de Maeștrii oculți, și fiindcă totul se învârtea în jurul operei literare. Pentru a o duce la îndeplinire, avea nevoie de pace și izolare. Asta i-a scris într-o scrisoare…

„A fost un poet animat de filozofie, nu un filosof cu facultăți poetice. Îi plăcea să admire frumusețea lucrurilor, să descopere, în imperceptibil și in neînsemnat, sufletul poetic al universului.”

Pentru el „poezia este uimire și admirație, ca o ființă căzută din ceruri care devine pe deplin conștientă de căderea sa, uluită de ceea ce vede”.(1)

O opera imensă pe care a lăsat-o în urma sa și care se studiază și astăzi. Era atât de imens și atât de adânc încât nu putea încăpea înăuntrul sau. A trebuit să se transpună în toate acele heteronime și figuri literare create de imaginația lui. Spirit insubordonat, creator de paradoxuri și enigme, el a fost Alberto Caeiro, Ricardo Reis, Álvaro de Campos și Bernardo Soares, printre mulți alții (mai mult de 70), dar în toate el a fost el însuși.

A devenit cel mai tradus scriitor portughez din lume și „Livro do Desassossego”, paradoxal o proză și nu o carte, pentru că este fragmentară, este cea mai bine vânduta din opera sa.

A venit, după cum a observat foarte bine, înaintea timpului său și a semenilor săi și a ajuns pe culmi unde nu putea avea decât singurătate.

Ne-a lăsat un lamento, care semăna mai degrabă cu un strigăt al sufletului: „Ma gândesc uneori, cu o tristă încântare, că, dacă într-o zi, într-un viitor căruia nu-i mai aparțin, aceste propoziții pe care le scriu vor fi lăudate, voi avea, în sfârșit, oameni care ma „înțeleg” pe mine, pe mine, și adevărata familie care să ma nască și să ma iubească. Dar, când ma voi fi născut acolo, departe, eu voi fi murit de mult. Voi fi înțeles doar în efigie, când afecțiunea nu-l mai mângăie pe cel care a murit de neiubirea avuta în viață. Într-o zi, poate, vor înțelege că mi-am îndeplinit, ca nimeni altul, datoria mea înnăscută de interpret al unei părți a secolului nostru; și, când vor înțelege, vor scrie că pe vremea mea am fost neînțeles, că din păcate am trăit printre neiubiri și răceală și că este păcat că mi s-a întâmplat asta. ”(2)

Și așa a fost.

Moartea nu a însemnat pentru el sfârșitul, ci doar trecerea la viața adevărată, singura care conta, din moment ce aceea prin care trecea nu era decât un vis și o umbră, fiindcă „in a muri nu trebuie să fie vreun sens”.

Creștin gnostic, Fernando Pessoa, se vedea ca o scânteie pierdută în exilul pământesc, care avea să revină la originea divină după trecerea lumească. Străin absolut în această viață, poetul a fost eternul călător tânjind să ajungă la originea a tot ceea ce, și, în cele din urmă, întâlnise în sine.

„Știu că există mai multe lumi decât această lume mică

Unde părem a muri –

Pământul stâncos și tare, aflat în partea de jos

In imensul ocean al vieții.

Știu că moartea, care e totul, nu e nimic,

Și că, de la moarte la moarte, sufletul care este

Nu cade într-o fântână: doar merge pe un alt drum.

La vremea Lui și a noastră, doar Domnul o sa ne-o spună.”

Puțin sau nimic nu contau avertismentele doctorului, durerea resimțită, sau chiar premonițiile, pentru un om pentru care viața era simțită ca „o călătorie experimentală, făcută involuntar” de spirit prin materie. De altfel, el anticipase deja: „Nu contez să mă pot bucura de viața mea și nici nu mă gândesc să mă bucur de ea. Vreau doar să o fac mare, chiar dacă trupul și sufletul meu trebuie să fie combustibilul pentru acel foc. Vreau doar să o fac din toată omenirea; chiar dacă pentru asta trebuie să o pierd ca a mea.”Si mai adăuga: „Singura compensație morală pe care o datorez literaturii este gloria viitoare de a-mi fi scris lucrările actuale”. Necunoscut publicului, recunoscut doar de semenii săi, poetul părea să prevadă succesele viitoare.

Totuși, dacă spiritul nu cunoștea bariere, corpul era degradat. La 29 noiembrie 1935, îl chema pe dl. Manassés, frizer, care locuia foarte aproape de el, pe Rua Coelho da Rocha, în Campo de Ourique, dar a ajuns să fie internat la Spitalul de São Luís dos Franceses, din Bairro Alto, cu o criză hepatică gravă. Deja în pat, simțind sfârșitul, a cerut hârtie și creion pentru a scrie ultimele cuvinte, în modul enigmatic care îi era atât de specific.

Nu a folosit portugheza, ci engleza literară:

„Nu știu ce va aduce ziua de mâine”.

A doua zi, 30 noiembrie 1935, Fernando Pessoa ne-a părăsit. Era spre ora 20.

Îmi vin în minte cuvintele vizionare: „Sa devin măcar un nebun care visează înalt, nu un singur scriitor, ci o întreagă literatură. Poate că eu am contribuit la mărirea universului, fiindcă oricine, murind, a lăsat scris un vers frumos, acela a lăsat cerurile și pământul mai bogate, iar motivul existenței stelelor și a oamenilor mai misterios din punct de vedere emoțional.” (3)

Scriitorul a fost înmormântat în Cemitério dos Prazeres, la 2 decembrie 1935. Luís de Montalvor a vorbit în numele supraviețuitorilor grupului Orpheu. Fizic, ne-a părăsit, dar adevărata importanță a operei sale este încă de descoperit, recunoscut, studiat și tradus în întreaga lume, până astăzi.

Fernando Pessoa a fost sensibil și asta se poate vedea în multe dintre scrierile sale, precum aceasta în care i-a atribuit maestrului Caeiro una dintre cele mai profetice fraze ale sale, care avea să devină o realitate inevitabilă:

„Trec și rămân, ca Universul”.

***

(1, 2, 3) În: Opera esențială a lui Fernando Pessoa. Proză intimă și autocunoaștere. Ediția Richard Zenith, Assírio & Alvim, aprilie 2007”

________________________________

-traducere de Catalina Franco–

________________________________