Wislawa Szymborska, ”Monolog pentru Cassandra – Monolog dla Kasandry”

Eu sunt Kassandra.

Și acesta e orașul meu sub cenușă.

Și acestea-s toiagul meu și panglicile profetice.

Și acesta e capul meu greu de îndoieli.

E adevărat, sunt triumfătoare.

Prevestirile mele drepte luminaseră cerul.

Doar profeții ce nu sunt crezuți

au asemenea viziuni.

Doar cei care au greșit

iar totul ar putea fi atât de repede acolo

de parcă n-ar fi fost niciodată.

Îmi amintesc clar acum

cum oamenii s-au oprit la mijlocul propoziției.

Râsetele le-au murit.

Mâinile li s-au topit.

Copiii au fugit la mamele lor.

Nici măcar numele lor efemere nu le-am știut.

Iar cântecelul lor despre frunza verde –

în fața mea nimeni nu l-a sfârșit.

Eu i-am iubit.

Dar i-am iubit de sus.

De deasupra vieții.

Din viitor. Unde întotdeauna e gol

și unde nimic nu e mai ușor decât să vezi moartea.

Îmi pare rău că vocea mea a fost aspră.

Priviți-vă dinspre stele, de sus – am strigat –

priviți-vă unul pe altul din stele.

Au auzit și și-au plecat ochii.

Își trăiau viața.

Îi străbătea un vânt mare.

Cu soarta deja hotărâtă.

De la naștere până la despărțirea de trupuri.

Dar era în ei o nădejde vie,

o flacără hrănită de propria-i pâlpâire.

Ei cu adevărat știau ce înseamnă o clipă,

o, măcar una, oricare

mai înainte de –

A fost cum spusesem eu.

Fără să iasă ceva din asta.

Și acesta este vestmântul meu pârjolit.

Și acesta e gunoiul meu profetic.

Și aceasta e chipul meu răsucit.

Un chip ce nu știa că poate fi frumos.

-traducere de Catalina Franco–

_________________-

To ja, Ka­san­dra.

A to jest moje mia­sto pod po­pio­łem.

A to jest moja la­ska i wstąż­ki pro­roc­kie.

A to jest moja gło­wa peł­na wąt­pli­wo­ści.

To praw­da, try­um­fu­ję.

Moja ra­cja aż łuną ude­rzy­ła w nie­bo.

Tyl­ko pro­ro­cy, któ­rym się nie wie­rzy,

mają ta­kie wi­do­ki.

Tyl­ko ci, któ­rzy źle za­bra­li się do rze­czy,

i wszyst­ko mo­gło speł­nić się tak szyb­ko,

jak­by nie było ich wca­le.

Wy­raź­nie te­raz przy­po­mi­nam so­bie,

jak lu­dzie, wi­dząc mnie, mil­kli wpół sło­wa.

Rwał się śmiech.

Roz­pa­la­ły się ręce.

Dzie­ci bie­gły do mat­ki.

Na­wet nie zna­łam ich nie­trwa­łych imion.

A ta pio­sen­ka o zie­lo­nym list­ku –

nikt jej nie koń­czył przy mnie.

Ko­cha­łam ich.

Ale ko­cha­łam z wy­so­ka.

Spo­nad ży­cia.

Z przy­szło­ści. Gdzie za­wsze jest pu­sto

i skąd cóż ła­twiej­sze­go jak zo­ba­czyć śmierć.

Żału­ję, że mój głos był twar­dy.

Spójrz­cie na sie­bie z gwiazd – wo­ła­łam –

spójrz­cie na sie­bie z gwiazd.

Sły­sze­li i spusz­cza­li oczy.

Żyli w ży­ciu.

Pod­szy­ci wiel­kim wia­trem.

Prze­są­dze­ni.

Od uro­dze­nia w po­że­gnal­nych cia­łach.

Ale była w nich ja­kaś wil­got­na na­dzie­ja,

wła­sną mi­go­tli­wo­ścią sy­cą­cy się pło­myk.

Oni wie­dzie­li, co to ta­kie­go jest chwi­la,

och bo­daj jed­na ja­ka­kol­wiek

za­nim –

Wy­szło na moje.

tyl­ko że z tego nie wy­ni­ka nic.

A to jest moja szmat­ka ogniem osma­lo­na.

A to są moje pro­roc­kie ru­pie­cie.

A to jest moja wy­krzy­wio­na twarz.

Twarz, któ­ra nie wie­dzia­ła, że mo­gła być pięk­na.