Un poem vestit, un poem scris în 1946, dar – din păcate – potrivit oricăror vremuri…

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Nelly Sachs, ”Noi, mântuiții – Wir Geretteten”

Noi, mântuiții,

Din ale căror oase scobite moartea deja își cioplește flautul,

Pe ale căror tendoane moartea deja își mângâie arcul –

Trupul nostru jelește încă

Pe melodia lui schilodită

Nouă, mântuiților,

Încă ne-atârnă la gât lațul răsucit

În fața noastră pe cerul senin –

Ceasul încă se umple de sângele nostru ce încă picură.

Pe noi, mântuiții,

Încă ne rod viermii fricii.

Steaua noastră e îngropată în praf.

Noi, cei mântuiți,

Noi vă rugăm:

Să ne-arătați cu încetul soarele vostru.

Să ne îndrumați pas cu pas de la o stea la alta.

Să ne lăsați să deprindem din nou viața liniștită.

Altcum, s-ar putea ca trilul unei păsări,

Umplerea unei găleți la fântână

Să ne deschidă durerea prost pecetluită

Și să ne spele în spumă

Noi vă rugăm:

Nu ne mai arătați câinii care mușcă –

Vai, s-ar putea, s-ar putea

Să ne prăbușim în praf –

În fața ochilor voștri să ne prefacem în pulbere.

Ce oare ne țese împreună ?

Noi cei fără suflare,

Al căror suflet la El fugise pe la miezul nopții

Cu mult înainte ca trupurile

Să ne fi fost salvate

În chivotul momentului.

Noi, mântuiții,

Vă strângem mâna

Vă recunoaștem privirea –

Însă împreună ne ține doar despărțirea,

Cu voi ne ține

Un rămas bun în țărână.

-traducere de Catalina Franco–

_____________________

Wir Geretteten,

Aus deren hohlem Gebein der Tod schon seine Flöten schnitt,

An deren Sehnen der Tod schon seinen Bogen strich –

Unsere Leiber klagen noch nach

Mit ihrer verstümmelten Musik.

Wir Geretteten,

Immer noch hängen die Schlingen für unsere Hälse gedreht

Vor uns in der blauen Luft –

Immer noch füllen sich die Stundenuhren mit unserem tropfenden Blut.

Wir Geretteten,

Immer noch essen an uns die Würmer der Angst.

Unser Gestirn ist vergraben im Staub.

Wir Geretteten

Bitten euch:

Zeigt uns langsam eure Sonne.

Führt uns von Stern zu Stern im Schritt.

Laßt uns das Leben leise wieder lernen.

Es könnte sonst eines Vogels Lied,

Das Füllen des Eimers am Brunnen

Unseren schlecht versiegelten Schmerz aufbrechen lassen

Und uns wegschäumen –

Wir bitten euch:

Zeigt uns noch nicht einen beißenden Hund –

Es könnte sein, es könnte sein

Daß wir zu Staub zerfallen –

Vor euren Augen zerfallen in Staub.

Was hält denn unsere Webe zusammen?

Wir odemlos gewordene,

Deren Seele zu Ihm floh aus der Mitternacht

Lange bevor man unseren Leib rettete

In die Arche des Augenblicks.

Wir Geretteten,

Wir drücken eure Hand,

Wir erkennen euer Auge –

Aber zusammen hält uns nur noch der Abschied,

Der Abschied im Staub

Hält uns mit euch zusammen.