Miklós Radnóti – 5 mai 1909 – noiembrie 1944 – a fost un poet și profesor maghiar. A fost ucis în Holocaust.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Miklós Radnóti, ”Scrisoare către soție – Levél a hitvehez”

În lumile tăcute ale tăcutelor adâncuri,

tăcerea îmi țipă în ureche, am scos un strigăt,

dar nimeni nu-mi răspunde de la distanță

din Serbia sfâşiată acum de război,

iar tu ești departe. Vocea ta țese visul –

ziua îl regăsesc din nou în sufletul meu –

așa că tac, în timp ce la picioare

mă zgârie ferigile înalte mândre și proaspete.

Nu știu când voi putea să te văd din nou,

pe tine cea, ca un psalm, atât de gravă și sigură,

frumoasă ca lumina, frumoasă ca umbra,

aceea pe care eu aș găsi-o chiar orb și mut,

acum te ascunzi în peisaj și, în ochii mei,

plutești înlăuntru-mi, mintea-mi te proiectează;

ai fost realitate, ai devenit iarăși vis,

căzând înapoi în fântâna adolescenţei,

și te întreb gelos, tu mă iubești?

cândva într-o zi la capătul tinereții

vei fi mireasa mea, eu încă o sper –

îmi vin în fire,

eu știu că ești. Mireasă și prietenă –

numai că ești departe. Peste trei hotare sălbatice.

Și e deja toamnă. Toamna, și ea, m-a uitat aici?

Mă doare când mi-amintesc de sărutările noastre;

eu am crezut în minuni și zilele lor le-am uitat,

acum peste mine zboară roiuri de bombardiere;

pe cer am admirat albastrul ochilor tăi,

dar era înnorat și bombele înalte din avioane

au vrut să cadă. Cu toate astea trăiesc,

iar eu sunt prizonier. Tot ce încă nădăjduiesc

e să te regăsesc, să pot ajunge la tine;

tot nesfârșitul meu suflet l-am străbătut pentru tine,

și drumurile lumii; și jarul purpuriu, iar la nevoie

am să trec și prin flăcări, însă mă voi întoarce;

dacă va trebui, am să fiu aspru ca scoarța de copac,

mă liniștește calmul acelor oameni sălbatici

care trăiesc în necazuri și în pericol constant,

demni de arme și de putere,

și ca un val de frig

asupra mea a căzut rațiunea lui 2 x 2.

Miklós Radnóti

(Lagărul Heideman în munții Žagubica, 1944)

-traducere de Catalina Franco-

_________________________________-

Nei mondi taciturni della profondità muta

il silenzio urla nel mio orecchio, lancio un grido,

ma non può rispondermi nessuno dalla distante

Serbia svenuta in guerra

e tu sei lontana. La tua voce intreccia il mio sogno –

e di giorno la ritrovo di nuovo nel mio cuore –

dunque taccio, mentre mi ronzano attorno ritte

tante felci orgogliose dal tocco fresco.

Non so più quando potrò vederti di nuovo,

tu che eri certa e pesante come il salmo,

e bella come la luce, bella come l’ombra,

colei che ritroverei anche da cieco e muto,

ora ti nascondi nel paesaggio e affiori dall’interno

nei miei occhi, è così che ti proietta la mente;

eri realtà, e sei diventata di nuovo sogno,

ricadendo nel pozzo dell’adolescenza

ti interrogo geloso, mi ami?

un giorno alla fine della mia giovinezza

sarai la mia sposa, spero di nuovo –

torno in me,

so che lo sei. Sposa e amica –

solo sei lontana. Oltre tre confini selvaggi.

E sta già arrivando l’autunno. Anche l’autunno mi dimentica qui?

Dei nostri baci il ricordo è più acuto;

avevo creduto nei miracoli e ho dimenticato i loro giorni,

squadre di bombardieri sfilano sopra di me;

stavo ammirando nel cielo l’azzurro dei tuoi occhi,

ma s’è annuvolato, e le bombe in alto dagli aerei

avevano voglia di precipitare. Vivo contro di loro –

e sono prigioniero. Ho ponderato tutto quello in cui spero,

ciò nonostante so che ti ritroverò,

ho percorso per te la lunghezza interminabile dell’anima –,

e strade di paesi; se serve con una magia attraverserò

braci di porpora, fiamme che precipitano, ma tornerò;

se serve sarò coriaceo, come il callo sull’albero,

mi tranquillizza la calma degli uomini selvaggi

che vivono nei guai e in pericolo costante,

aspirando alle armi e al potere,

e come un’onda fredda

mi cade addosso il buon senso del 2 x 2.

Miklós Radnóti

(Lager Heideman sulle montagne di Žagubica, 1944)

-Traduzione di Edith Bruck-

_______________

A mélyben néma, hallgató világok,

üvölt a csönd fülemben s felkiáltok,

de nem felelhet senki rá a távol,

a háborúba ájult Szerbiából

s te messze vagy. Hangod befonja álmom,

s szivemben nappal ujra megtalálom,—

hát hallgatok, míg zsong körém felállván

sok hűvös érintésü büszke páfrány.

Mikor láthatlak ujra, nem tudom már,

ki biztos voltál, súlyos, mint a zsoltár,

s szép mint a fény és oly szép mint az árnyék,

s kihez vakon, némán is eltalálnék,

most bujdokolsz a tájban és szememre

belülről lebbensz, így vetít az elme;

valóság voltál, álom lettél ujra,

kamaszkorom kútjába visszahullva

féltékenyen vallatlak, hogy szeretsz-e?

s hogy ifjuságom csúcsán, majdan, egyszer,

a hitvesem leszel,—remélem ujra

s az éber lét útjára visszahullva

tudom, hogy az vagy. Hitvesem s barátom,—

csak messze vagy. Túl három vad határon.

S már őszül is. Az ősz is ittfelejt még?

A csókjainkról élesebb az emlék;

sodákban hittem s napjuk elfeledtem,

bombázórajok húznak el felettem;

szemed kékjét csodáltam épp az égen,

de elborult s a bombák fönt a gépben

zuhanni vágytak. Ellenükre élek,—

s fogoly vagyok. Mindent, amit remélek

fölmértem s mégis eltalálok hozzád;

megjártam érted én a lélek hosszát,—

s országok útjait; bíbor parázson,

ha kell, zuhanó lángok közt varázslom

majd át magam, de mégis visszatérek;

ha kell, szívós leszek, mint fán a kéreg,

s a folytonos veszélyben, bajban élő

vad férfiak fegyvert s hatalmat érő

nyugalma nyugtat s mint egy hűvös hullám:

a 2×2 józansága hull rám.

Miklós Radnóti

(Lager Heidenau, Zagubica fölött a hegyekben, 1944)