Gesualdo Bufalino , „O întâlnire la buncărul părăsit – Appuntamento presso un bunker abbandonato”

Gesualdo Bufalino , „O întâlnire la buncărul părăsit – Appuntamento presso un bunker abbandonato”

Îți spun cuvinte învățate ca pe de rost:

tu însă abia le asculți, năucită de ploaia

ce cade pe buncărul Punta Scalambra

și care de multă vreme anunță un alt adio.

Cât de departe e marea, privită de aici,

dintre scoicile sfărâmate și neputincioase,

cât de departe ești tu, cât te-ai schimbat de ieri…

Ca să te văd din nou e nevoie să închid ochii.

Va trebui să-i închid, ca să-i văd iarăși pe ai tăi,

îndrăgostiți și râzând, să pot simți menuetul

înnebunit părului tău,

ascunsa inimii frământare.

Astfel se joacă timpul și ne convinge:

deajuns o rafală piezișă, ori un ziar care zboară,

un pescăruș ostenit peste creasta valului;

cârpa de alge marine care se scurge-între degete…

e prea deajuns să ne spună vara deja a murit

acea tinerețe vicleană a anului,

aceea a noastră care din noi păstrează

doar un pumn orb de pulbere și de ploaie.

Și eu, precum vremea rea, peste zilele tale de aur

am devenit doar diforme

epave, vestigii ale sfârșitului,

vreo compătimire fugară.

Un dar al morții pe care mâine ai să-l arunci,

asta-ți rămâne din mine – nimic mai mult, mă iartă:

mai bine nu am putut, nu știu să merg

decât la brațul unei fantasme, ori poate singur.

Acum o știi, o vezi: la ce bun să ne frângem

mâinile, ori să ne plângem, să tipărim în vreo carte

că am fi fost fericiți, că peste încă un an,

întâlnindu-ne aici, ne vom surâde iar?

Voi să plec singur la întâlnirea cu noaptea.

Iar tu rămâi, privește

la așchia de soare care se întoarce,

la stârcul de pe cimentul gri

uscându-și aripa bătrână.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________-

Io ti dico parole imparate a memoria:

le ascolti appena, frastornata dalla pioggia

che cade sul bunker di Punta Scalambra

e annunzia lungamente un altro addio.

Com’è lontano il mare, a guardarlo da qui,

da questi strombi sbreccati e inermi,

come lontana anche tu, e cangiata da ieri…

Per rivederti devo chiudere gli occhi.

Devo chiudere gli occhi per rivedere i tuoi,

invaghiti e ridenti, per risentire il fatuo

minuetto tra i tuoi capelli,

i chiusi trambusti del cuore.

Cosí dunque ci gioca il tempo e ci convince:

basta una raffica sbieca, un giornale che voli,

stremata procellaria, sul dirotto frangente;

quel cencio d’alga che ripugna fra le dita…

poco basta per dirci che l’estate è già morta,

gioventù menzognera dell’anno,

e che di noi, di lei non rimane che un solo

cieco pugno di polvere e di pioggia.

Anch’io, come un maltempo, sopra i tuoi giorni d’oro

recato non ho che deformi

relitti e presagi di fine

e qualche lamentosa fuggitiva pietà.

Un regalo di morte che butterai domani,

questo di me ti lascio, e null’altro, perdonami:

non potevo di più, io non so camminare

che a braccio d’un fantasma, oppure solo.

Ora lo sai, lo vedi: che servirebbe torcersi

le mani, piangere, stampare in un libro

che siamo stati felici, che un altr’anno

incontrandoci qui sorrideremo?

Lasciami allora andare solo incontro alla notte.

Tu resta a guardare la striscia di sole che torna,

l’airone sul grigio cemento lavato

che s’asciuga le vecchie penne.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s