Gesualdo Bufalino, ”Miserere scris pe perete – Miserere scritto sul muro”

1

Cu cât mai departe ești, cu atât

Te simt în inima mea

sânge, țipăt și rană,

crescându-mi în piept.

Cu cât mai departe ești, cu atât

Te țin între haină și carne,

o dureroasă taină,

vulpe furată ce-mi roade în piept.

2

De aceea-i zadarnic, Doamne, să fim asemeni

în nume, în soartă, în moarte;

să ai în palmă două cuțite,

și coasta putredă;

atât de reci, atât de goi s-atârnăm,

cu păcatele-n voia vântului.

De ce, Doamne iubite, ne părăsești?

Ni se cuvine și nouă o femeie

să ne desfacă brâul, să ne îmbăieze,

un paznic orb să vegheze asupra-ne,

o înviere.

3

Inima obosită n-o pot descrie,

nu mai am voce să strig.

Doamne, fă-mă puternic

în mintea-mi, rupe-mi genunchii.

Fie-mi chipul lăsat în vânt,

ca praful – eu să nu am stăpân.

Mi-am pus pe plăpândul Tău piept

capul să-l odihnesc.

Sub ochii mei se ofilește o roză,

ca un copac o să cad.

Doamne, pe iarbă îngăduie-mi

o moarte de lucruri.

4

Pe pământul topit de căldură,

pământ aspru lătrând,

Tu umbli, o știu, cu o lepră

ascunsă sub haină.

Te-oi recunoaște

după barba semitică,

după palmele Tale de ger torid

apăsate pe frunte-mi.

5

Veni-va îngerul hoț

în somnul meu de hotel, în bolnavele

mele brațe, forțând deja ușile,

cu sabia lui grosolană,

și șuierându-mi în față,

cu flamă de aur în pene,

îi aud glasul,

jargonul lui drag și solemn.

Până la moarte o să luptăm.

-traducere de Catalina Franco-

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

1

Più lontano mi sei, più Ti risento

farmiti dentro il cuore

sangue, grido, tumore,

e crescermi sul petto.

Più sei lontano e più Ti porto addosso,

fra l’abito e la carne,

contrabbando cattivo,

volpe rubata che mi mangia il petto.

2

Dunque è vano, Signore, somigliarti

nel nome, nella sorte, nella morte;

avere entro le palme due coltelli,

il costato corrotto;

pendere così freddi, così nudi,

con le vergogne battute dal vento.

Dolce Signore, perché ci abbandoni?

A noi anche Tu devi una donna

che ci schiodi e ci lavi,

un fantaccino cieco che ci vegli,

una resurrezione.

3

La stanchezza del mio cuore non si può dire,

e non ho voce più per gridare.

Signore, fammi mare

dentro la mente, rompimi i ginocchi.

Si divulga il mio viso nel vento,

come la polvere non ho padrone.

Posassi sul Tuo petto macilento

il mio capo, per dormire.

Nei miei occhi si macchia una rosa,

come un albero cadrò.

O Signore, concedimi sull’erba

una morte di cosa.

4

Per questa terra sfasciata dall’afa,

rozza terra latrante,

Tu cammini, lo so, con una lebbra

nascosta sotto la giacca.

Dalla Tua rada barba semita

Ti riconoscerò,

dalle Tue palme di torrido gelo

premute sulla mia fronte.

5

Verrà l’angelo ladro

al mio sonno d’albergo, alle mie braccia

inferme, già forza le porte,

la sua tozza bipenne,

sibila sulla mia faccia,

vampa d’oro di tra le penne

è la sua voce che odo,

il caro suo gergo solenne.

Lotteremo sino alla morte.