Ardengo Soffici, ”Suntem în noiembrie – È novembre”

Curând vom culege cele din urmă lumini

ale splendorii pământului istovit

și pregătit să moară.

De-atâtea ori am dorit, pe hârtia albă, să pecetluim

emoția, iubirea noastră aproape carnală

pentru pajiștea încinsă, acoperită

de iarba înaltă, grasă,

pentru spicul rotund fierbinte în soare,

pentru strugurul roz, purpuriu,

și umflat ca un sân,

pentru ramul îndoit, încărcat de rod.

Nu am știut!

Să nu risipim, să nu pierdem splendorile lumii.

Să ne umplem ochii de violet și de roș,

de portocaliul frunzelor în agonie;

de auriul, de argintiul, de albul florii târzii.

De iarba proaspătă, înmuiată în rouă,

de frunzele dimineața în strălucirea soarelui,

de-acoperișuri de case sclipind în lumină,

de câmpiile, de poienile aburinde în zori

ca șalele unui bou care din greu a trudit.

Mâine o să cadă perdeaua de neguri

deasupra a toate – cum și pe inima noastră.

N-om mai vedea, n-om mai iubi nimic

mai mult decât amintirile;

numai cu solitara noastră durere vom fi.

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Presto, cogliamo questi ultimi lampi

di bellezza della terra esausta che si prepara a morire.

Quante volte avremmo voluto fissar nella carta bianca l’emozione,

il nostro amore quasi carnale per la zolla grassa, bollente,

coperta di verdura robusta,

per la spiga pesante che il sole abbrustolisce,

per il grappolo azzurro, lustro,

turgido come una mammella,

per il ramo curvo carico di frutta.

Non abbiamo saputo!

Non perdiamo questi splendori estremi.

Empiamoci gli occhi del vermiglione, della porpora,

dell’ arancione dei pampani agonizzanti;

del giallo e del bianco dei fiori ritardatari.

L’erba fresca inzuppata di guazza,

le foglie scintillanti nelle mattine ancora soleggiate,

i tetti che la luce inonda ancora,

i campi e le prode fumanti

come la groppa di un bue che ha lavorato troppo.

Domani il sipario della nebbia calerà su tutto e sul nostro cuore.

Non vedremo, non ameremo più nulla che i nostri ricordi;

non sentiremo che il nostro dolore solitario.