„Nu a fost și este. Era totuși și acum a tăcut. În potirul amintirii, la sfârșitul vieții, se simte sclipirea vieții, căldura care acum arde ca zăpada. În degetele care țin potirul se simte că acea căldură, acea splendoare care arde, dar ca zăpada, a fost și nu a fost, a fost o realitate efemeră; dar încă se simte, încă ne-o amintim; și tace pentru ca a fost ca un vis … și tace pentru ca acum nu exista. ”(Vicente Aleixandre)

Este poemul care încheie ultimul volum „Poeme ale desăvârșirii”, în care Vicente Aleixandre devine conștient de propria bătrânețe și se confruntă cu ideea morții.

În anul 1977, Vicente Aleixandre a primit Premiul Nobel.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Vicente Aleixandre, ”Uitarea – El olvido”

Sfârșitul tău nu e o cupă deșartă
Prea repede golită: s-a spart, arunc-o.
De-aceea încet-încet înalți mâna,
O strălucire, ori amintirea-i, îți arde degetele
Ca o ninsoare neașteptată.
N-a fost și este, deși a fost – acuma tace.
Frigul te arde, ochilor tai le apare
Amintirea. A-ți aminti e obscen;
E chiar mai rău, e trist. Uitarea e moarte.

Cu demnitate a murit. Ce a trecut e umbra.

-Traducere de Catalina Franco-
______________________________

No es tu final como una copa vana
que hay que apurar. Arroja el casco, y muere.

Por eso lentamente levantas en tu mano
un brillo o su mención, y arden tus dedos,
como una nieve súbita.
Está y no estuvo, pero estuvo y calla.
El frío quema y en tus ojos nace
su memoria. Recordar es obsceno,
peor: es triste. Olvidar es morir.

Con dignidad murió. Su sombra cruza.