Czesław Miłosz, ”Elegie pentru N.N. – Elegią dla N.N.”

Spune-mi că pentru tine pare a fi prea departe.
Ai fi putut alerga pe micile valuri baltice
Peste câmpiile Danemarcei, peste pădurea de fag.
Și te-ai fi putut întoarce către ocean: și deja iată –
E Labradorul – e alb – în vremea asta din an.
Și dacă tu, aceea care visai la o insulă singuratică,
Ești înspăimântată de orașe, de scrâșnetul autostradei,
Atunci ai avea o potecă în chiar adâncul pădurii sălbatice,
Peste albastrul topitelor lacuri cu urmele de elan.
Tocmai pana-n Sierra, spre minele de aur abandonate,
Te-ai fi putut lua după râul ce duce departe spre dealuri,
Mai jos, inspre Sacramento, printre stejarii falnici. Și mai era
Plantația de eucalipt.
Și-ai fi ajuns la mine.

Știi, deseori, când manzanita e în floare
Și golful e-albastru în diminețile de primăvară
Îmi amintesc deodată de casa dintre lacuri,
De acele plase uscate sub soarele jos lituan.
Baia aceea unde-ți scoseseși fusta mai înainte
De-a te îmbăia s-a întărit – pentru totdeauna –
În cel mai pur cristal.
E-un întuneric de miere groasă acolo în jurul verandei.
Și sunt bufnițe caraghioase, și amiroase a piele.

Cum am fi reușit să trăim noi aici, nici eu nu știu.
Stiluri și haine s-ar amesteca vibrand indistinct spre final.
Și-atunci la ce-ar mai conta dorința noastră de lucrul în sine?
Vremea ce trece a pârjolit în piața orașului
Și caii din fața forjei și colonade și trepte
Și chiar și peruca madamei de Fliegeltaub.

Și-am învățat chiar destule, să știi.
Cum se îndepărtează, însă nu dintr-o dată,
Tot ce nu poate să fie îndepărtat – locuri, oameni.
Cum inima nu moare nici când e sfâșiată.
Surâdem, pe masă sunt ceai și pâine.
Doar remuşcarea de a nu fi iubit,
Sărmana cenușă a unei iubiri absolute
Aflate-n afara măsurii umane ne mai străfulgeră
Câteodată. Trupul nu ar putea să iubească cenușa.

Tu te-ai învățat cu iernile noi, ploioase
Cu zidul casei, de unde sângele neamțului –
Proprietarul – a fost spălat pentru totdeauna.
Eu – eu de la viață am luat ce-am putut: patrii, orașe.
Nu poți intra de două ori în același lac;
Pe fundul acoperit cu frunze de arin
Doar o fâșie îngustă de soare mai rătăcește.

Păcatele tale și ale mele? Neimportante.
Tainele tale și ale mele? Neînsemnate.
Cum legi o falcă cu o batistă, cum pun o cruce între degete,
Cum latră acolo vreun câine, cum stelele dau strălucire.

Și nu, nu fiindcă ar fi fost prea departe
Nu ai venit să mă vezi nici ziua nici noaptea.
An de an, tot mai mult, în noi, s-a copt
Un fruct comun: uriașă – indiferența.

-traducere de Cătălina Frâncu-
–––––––––––-

Powiedz czy to dla ciebie za daleko.
Mogłabyś biec tuż nad małą falą Bałtyckiego Morza
I za polem Danii, za bukowym lasem.
Skręcić na ocean, a tam już niedługo
Labrador, biały o tej porze roku.
A jeżeli ciebie, co marzyłaś o wyspie samotnej,
Straszą miasta i migot światełek na szosach,
Miałaś drogę samym środkiem leśnej głuszy,
Nad sinizną odtajałych wód ze śladem łosia i karibu.
Aż do Sierras, opuszczonych kopalń złota.
Zaprowadziłaby ciebie rzeka Sakramcnto
Między pagórki porosłe kolczastą dębiną.
Jeszcze gaj eukaliptusów i trafiłabyś do mnie.

To prawda, kiedy kwitnie manzanita
A zatoka jest niebieska w wiosenne poranki
Myślę niechętnie o domu między jeziorami
i o niewodach ciągnionych pod litewskim niebem.
Budka kąpielowa gdzie składałaś suknię
Zmieniła się na zawsze w abstrakcyjny kryształ.
Jest tam ciemność miodowa koło werandy
I śmieszne małe sowy i zapach rzemiani.

Jak można było wtedy żyć, sam nie wiem.
Style i stroje wibrują, niewyraźne,
Niesamoistne, zmierzające do finału.
Coż z tego, że tęsknimy do rzeczy samych w sobie.
Wiedza mijającego czasu osmaliła konie przed kuźnią
I kolumienki na rynku miasteczka
I schodki i perukę mamy Fliegeltaub.

Uczyliśmy się, sama wiesz, tak wiele.
Jak zostaje kolejno odjęte
Co odjęte być nie mogło, ludzie, okolice.
A serce nie umiera kiedy, zdawałoby się, powinno,
Uśmiechamy się, jest herbata i chleb na stole.
I tylko wyrzut sumienia, że nie kochaliśmy jak należy
Biednego popiołu w Sachsenhausen
Miłością absolutną nad miarę człowieka.

Przyzwyczaiłaś się do nowych, mokrych, zim,
Do domu gdzie krew niemieckiego właściciela
Zmyto ze ściany i nie wrócił nigdy.
Ja też wziąłem tylko co można, i miasta i kraje
Nie wstępuje się dwa razy w to samo jezioro
Po dnie wysłanym olchowymi liśćmi
Łamiąc jedną wąską pręgę słonca.

Winy twoje i moje? Nieduże winy.
Sekrety twoje i moje? Drobne sekrety.
Kiedy podwiązują chustką szczękę, w palce wkładają krzyżyk
I gdzieś tam szczeka pies i błyszczą gwiazdy.

Nie, to nie dlatego że daleko
Nie odwiedziłaś mnie tamtego dnia czy nocy.
Z roku na rok dojrzewa aż ogarnie
Tak jak ty ją zrozumiałem: obojętność.