Adonis, ”Cronica ramurilor”

”Oglinda drumului,

Cronica ramurilor”

Totul este așa cum a fost

și rebelii, prieteni ai vântului,

rănesc ziua și mergi

printre răni…

Dar eu înaintez, eu numesc,

eu dau înapoi cuvintelor mele

magia creației.

Eu numesc după rădăcini și după ritmul lor.

Eu numesc arborele imboldului profetic

când încep anotimpurile,

când fumul încă nu știe

că între câmpii şi izvoarele mele secrete

cadavrul locului a căzut.

Eu numesc și umplu pana la capăt

umanele mele râuri

cu o furie care țesând legături

între vocea mea și undele ei,

ridicând țărmurile într-un arc de flăcări.

Am îmbrățișat focul,

am decorticat spațiul,

am făcut flori spațiale

care citesc drumul

iar pașii mi i-am făcut interpreții.

Mi-am văzut cântecele mergând,

picioarele lor țes plasele

ca să prindă în capcană

păsările nenorocirii.

Mi-am văzut cântecele cântând,

numărând pulberea,

bob cu bob,

și chinul mi l-am văzut 

dormind în întuneric

pe malul straniului.

 **

Dimineața cu flăcări blânde și purificatoare

va veni din hotarele tainice

îmbrăcată în violet.

Va semăna rădăcina vântului în țara califului

și în tărâmul hârtiei…

Mihyar și Nadir cel Negru

văzut-au cum soarele vine la mine în fiece zi,

după somn,

cum apa nerăbdării se face jet de flacără

iar frunza pierdută în drum

e mai puternică decât un oraș.

 **

Totul este asa cum a fost:

rebelii, prietenii vânturilor,

săracii, femeile, copiii – toți

rănesc ziua si umblă printre răni.

Totul este asa cum a fost:

palmele mele străpunse

și ecoul care bea sângerarea.

Totul este asa cum a fost:

Ochii mei sunt legați la ochi,

pâinea e calea.

 **

Nadir cel Negru

e ca eternitatea

țăran al Eufratului.

El coase rana apei

și umblă. În spatele lui

umblă cerul.

Mihyar,

podul ce duce la vale

înspre magie și nenorocire,

în trupul pământesc,

în trupul ceresc.

Trupul meu e aici, trupul meu e acolo,

magician, voce voluptuoasă și fără ecou

cercetând spațiul.

Fulgere vinete l-au despărțit

de un sânge slab.

Trupul meu: cupola de cedru,

râu călător, livadă de palmieri…

 **

Strălucitoare,

transformată in flacără

e aleea aceasta.

Pietrele aici sunt oglinzi,

o stâncă-i stăpâna orașului,

o stâncă e călăreț.

Inexorabil înaintează,

devastator, pătrunde în inima

orașului.Roțile zilei

s-au prăbușit, orașul

s-a predat, în fiece zi

soarele, după somn,

îmi povestește :

**

Mihyar coboară

în incinta Qassioun (4),

în Barada (5),

în poiiana Auvent (6),

în Ghouta dezbrăcată (7),

noaptea,

purtat de un covor de catifea.

Anemonele, filonul de diamant,

inul, rodia,

sunt mulțime de călăreți

în liouân (8) din Qassioun.

Focul devine lac,

pasărea se naște din frunzele lotusului,

apa este o barcă care aduce la fiilore

cădelniţe din cimitirele paterne.

…  ne-am ghemuit sub mozaic.

M-am strecurat în ceața fotoliului,

într-un vârtej, în sânul unei transe verzi,

în aroma unui paradis,

și auzit-am marea plângându-și undele mistuite.

,,,,,,,,,,

(4) Qassioun: munte care domină Damascul

(5) Barada: râu care traversează Damascul

(6) Copertina: copertina care a adăpostit prietenii Profetului în timpul agoniei sale.

(7) Ghouta: gufa, o oază irigată de Barada, la sud de Damasc

(8): liouân sau iouân: cameră înălțată cu vedere la curtea centrală a unei case

 **

– De unde eşti ?

– M-am aventurat în păduri,

Am alergat după demoni,

Am visat că sunt făcute din pâine…

O pasăre fără identitate a trecut.

A venit dintr-un pământ pustiu.

Pământul a fost recompus ca o amforă

pentru noapte, pentru florile ofilite

pentru smochinele închipuirii.

– De unde eşti ?

– Eram tăietor de lemne și îmi plăcea copacul.

I-am pus securea adânc în gene.

– Cum ai venit?

– Am călătorit în caravana terorii,

în steagul nebuniei,

în așchii din securea mea ruptă,

la capătul puterilor, purtând cronica ramurilor.

**

– De unde eşti ?

– Din țara morților, din urnele lacrimilor,

și nu am locuit niciodată într-o casă.

Când am coborât într-un cimitir

și soarele mi-a înfășurat glezna,

ca iarba cenușie,

Am adus daruri foamei.

Sângele meu era libație

pentru alt mâine,

mâna mea era o cădelniță,

iar la intrarea in cimitir precum și la ieșirea din el

am găsit doar copii.

erau promisiunea unui pământ gravid,

erau maree, valuri, cascade

,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

11 noiembrie