Adonis, ”Indexul lucrărilor vântului – Aforisme”

Mi-am scris identitatea

În fața vântului

Și am uitat să-mi scriu numele.

Timpul nu se oprește pe scrisuri

Însă semnează cu degetul apei

Copacii din satul meu sunt poeți

Își scufundă piciorul

În călimările cerului.

Mai obosește vântul

Cerul atunci desfășoară

Un covoraș spre-a se întinde

Memoria-i casa ta la sfârșit

Dar acolo nu poți trăi

Decât cu un trup devenit o amintire.

În pustiul limbajului

Scrisul este o umbră

Unde ne adăpostim.

Pentru poet, cel mai frumos mormânt

E golul cuvintelor sale.

Poate lumina

Te va induce în eroare

Dacă se întâmplă asta

Să nu te temi, vina e

a soarelui

**

Adonis, ”Memoria vântului”

Știu, invizibilul este acest trandafir,

invizibilul este această femeie,

iar chipul este cealaltă

parte a cerului

Știu, nor cu nor

din raiuri pământești se înalță ale mele ceruri

așa că bun venit

istoriei

și atomilor ei de praf,

vai, efemerul, cum poate el dispera

când drumul lui e vântul

***

Adonis, ”Începutul trupului, sfârșitul oceanului”

Nu-i aud glasul.

El, alfabetul, ce spune oare?

Poetul neîncrezător în pădurile

care se întind pe câmpiile lui

trimite tunetul

***

Iubire

supunere care liber dispare

din vasul veșniciei …

Dragoste

astru care cerșește

spaţiu …

–––

Am spus: fără caiete și fără cărți…

Nu a răspuns nimic

Un râu de durere-i curgea prin mâini

Un râu de tandrețe curgea între noi

— și brațele ni s-au prins

Și gâturile ni s-au atins.

Cartea

Pământul magiei

N-a mai rămas nici ceartă, nici răzbunare

Între mine și paznicul zilelor

Lumea toată plecase

Înconjurând povestea cu un gard de nori

Toată lumea-și recunoscuse hotarul

Pământul meu a rămas pământul magiei

Amăgesc aerul

Rănesc chipul apei

Și mă salvez dintr-o sticlă pe mare

***

Adonis „Să salutăm Florența și pe Hussein”

Poem inedit

Un zeu sumerian m-asculta

în timp ce picioarele și le spăla

în valurile ce legau

Tigrul de Eufrat.

O, Doamne prietene, e-adevărat

că i-ai șoptit cândva soției tale:

„În lumea asta mi-e tare greu

să fiu un Dumnezeu”.

Deodată o mulțime de îngeri

cad peste noi și se-apucă

a ucide cu pietre limba:

De-ar fi fost cuvântul de flăcări

atunci ar fi fost tăcerea

doar începutul iadului.

De fapt, în ceruri crește

rădăcina dezastrului.

De fapt, pietrele la Bagdad,

ar putea a se înfiora

de rușine.

La Paris, într-o cameră tristă,

voit-am pe genunchi

să-mi așez țara.

Nu ca să îl imit pe Rimbaud,

modul său de-a trata frumusețea, ci spre-a stabili

alte drepturi

ale omului pe care mă temeam

a-l declara.

O, cum vechimea graiului

are nevoie de copilăria

alfabetului.

Universul nu va înceta să plângă

și să-și usuce lacrimile

cu trupuri asasinate,

până în ziua în care o să dai

trupul tău, o, pământul meu,

braţelor zorilor.

-traducere de Catalina Franco–

_________________________