Adonis, ”Indexul lucrărilor vântului – Aforisme”

Adonis, ”Indexul lucrărilor vântului – Aforisme”

Mi-am scris identitatea

În fața vântului

Și am uitat să-mi scriu numele.

Timpul nu se oprește pe scrisuri

Însă semnează cu degetul apei

Copacii din satul meu sunt poeți

Își scufundă piciorul

În călimările cerului.

Mai obosește vântul

Cerul atunci desfășoară

Un covoraș spre-a se întinde

Memoria-i casa ta la sfârșit

Dar acolo nu poți trăi

Decât cu un trup devenit o amintire.

În pustiul limbajului

Scrisul este o umbră

Unde ne adăpostim.

Pentru poet, cel mai frumos mormânt

E golul cuvintelor sale.

Poate lumina

Te va induce în eroare

Dacă se întâmplă asta

Să nu te temi, vina e

a soarelui

**

Adonis, ”Memoria vântului”

Știu, invizibilul este acest trandafir,

invizibilul este această femeie,

iar chipul este cealaltă

parte a cerului

Știu, nor cu nor

din raiuri pământești se înalță ale mele ceruri

așa că bun venit

istoriei

și atomilor ei de praf,

vai, efemerul, cum poate el dispera

când drumul lui e vântul

***

Adonis, ”Începutul trupului, sfârșitul oceanului”

Nu-i aud glasul.

El, alfabetul, ce spune oare?

Poetul neîncrezător în pădurile

care se întind pe câmpiile lui

trimite tunetul

***

Iubire

supunere care liber dispare

din vasul veșniciei …

Dragoste

astru care cerșește

spaţiu …

–––

Am spus: fără caiete și fără cărți…

Nu a răspuns nimic

Un râu de durere-i curgea prin mâini

Un râu de tandrețe curgea între noi

— și brațele ni s-au prins

Și gâturile ni s-au atins.

Cartea

Pământul magiei

N-a mai rămas nici ceartă, nici răzbunare

Între mine și paznicul zilelor

Lumea toată plecase

Înconjurând povestea cu un gard de nori

Toată lumea-și recunoscuse hotarul

Pământul meu a rămas pământul magiei

Amăgesc aerul

Rănesc chipul apei

Și mă salvez dintr-o sticlă pe mare

***

Adonis „Să salutăm Florența și pe Hussein”

Poem inedit

Un zeu sumerian m-asculta

în timp ce picioarele și le spăla

în valurile ce legau

Tigrul de Eufrat.

O, Doamne prietene, e-adevărat

că i-ai șoptit cândva soției tale:

„În lumea asta mi-e tare greu

să fiu un Dumnezeu”.

Deodată o mulțime de îngeri

cad peste noi și se-apucă

a ucide cu pietre limba:

De-ar fi fost cuvântul de flăcări

atunci ar fi fost tăcerea

doar începutul iadului.

De fapt, în ceruri crește

rădăcina dezastrului.

De fapt, pietrele la Bagdad,

ar putea a se înfiora

de rușine.

La Paris, într-o cameră tristă,

voit-am pe genunchi

să-mi așez țara.

Nu ca să îl imit pe Rimbaud,

modul său de-a trata frumusețea, ci spre-a stabili

alte drepturi

ale omului pe care mă temeam

a-l declara.

O, cum vechimea graiului

are nevoie de copilăria

alfabetului.

Universul nu va înceta să plângă

și să-și usuce lacrimile

cu trupuri asasinate,

până în ziua în care o să dai

trupul tău, o, pământul meu,

braţelor zorilor.

-traducere de Catalina Franco

_________________________

George Trakl, ”Cântecul Apusului – Abendländisches Lied”

George Trakl, ”Cântecul Apusului – Abendländisches Lied”

O, întunecată bătaie de aripi a sufletului:

Cândva păstorii umblau în pădurile amurgului,

Urmau sălbaticul roș, floarea verde, izvorul

Smerit murmurând. O, cântec străvechi de greier,

Sânge înflorind pe piatra de jertfă,

Pe liniștea verde a iazului – strigarea păsării singuratice.

O, cruciade, o, chinuri de foc

Ale cărnii, seara, căderea fructelor violete-n

Grădina unde pe vremuri umblau ucenici cu evlavie,

Războinici – acuma, treziți din răni și din vise stelare.

O, blând mănunchi de otrăvuri în noapte.

O, vremi de tăcere, o, toamne, de aur,

În care noi, călugării pașnici, zdrobeam struguri mov;

Si dealuri, păduri in juru-ne străluceau.

O, vânători și castele; o, tu, odihnă a serii, pe când

Omu-n ​​odaia lui gândea numai la ce e drept,

În rugăciunea-i tăcută către ființa cea vie a lui Dumnezeu.

O, ceas amar al amurgului,

Pe când în neagra apă un chip de piatră zărim.

Dar când îndrăgostiții ridică strălucitoare pleoape argintii:

Dorința. Tămâie curge din pernele trandafirii

Și cântul dulce al Înviatului.

-traducere de Catalina Franco

_____________________________________

O der Seele nächtlicher Flügelschlag:

Hirten gingen wir einst an dämmernden Wäldern hin

Und es folgte das rote Wild, die grüne Blume und der lallende Quell

Demutsvoll. O, der uralte Ton des Heimchens,

Blut blühend am Opferstein

Und der Schrei des einsamen Vogels über der grünen Stille des Teichs.

O, ihr Kreuzzüge und glühenden Martern

Des Fleisches, Fallen purpurner Früchte

Im Abendgarten, wo vor Zeiten die frommen Jünger gegangen,

Kriegsleute nun, erwachend aus Wunden und Sternenträumen.

O, das sanfte Zyanenbündel der Nacht.

O, ihr Zeiten der Stille und goldener Herbste,

Da wir friedliche Mönche die purpurne Traube gekeltert;

Und rings erglänzten Hügel und Wald.

O, ihr Jagden und Schlösser; Ruh des Abends,

Da in seiner Kammer der Mensch Gerechtes sann,

In stummem Gebet um Gottes lebendiges Haupt rang.

O, die bittere Stunde des Untergangs,

Da wir ein steinernes Antlitz in schwarzen Wassern beschaun.

Aber strahlend heben die silbernen Lider die Liebenden:

Ein Geschlecht. Weihrauch strömt von rosigen Kissen

Und der süße Gesang der Auferstandenen.

Attilio Bertolucci, ”Bernardo la cinci ani – Bernardo a cinque anni”

Attilio Bertolucci, ”Bernardo la cinci ani – Bernardo a cinque anni”

Durerea este în ochiul tău sfios

în mâna copilărească stângace

durerea zilelor ce stau să vină

deja îți apasă osul subțire.

Când într-o zi liniștită toamna

torcându-și la soare firu-i de ceață

și–a oprit dintr-odată jocul

te-a lăsat singur unde sfârșește calea

atâtor splendide frunze de pe pământ

în noaptea când tuturor celor de aici

un gând ne vine în minte

despre anotimpul care se-apropie.

L-ai întâmpinat dând ușor din cap

și cu un zâmbet amar și ai rămas

o clipă umbră în umbră apoi ai alergat

la adăpostul spaimelor noastre.

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Il dolore è nel tuo occhio timido

nella mano infantile che saluta senza grazia,

il dolore dei giorni che verranno

già pesa sulla tua ossatura fragile.

In un giorno d’autunno che dipana

quieto i suoi fili di nebbia nel sole

il gioco s’è fermato all’improvviso,

ti ha lasciato solo dove la strada finisce

splendida per tante foglie a terra

in una notte, sì che a tutti qui

è venuto un pensiero nella mente

della stagione che s’accosta rapida.

Tu hai salutato con un cenno debole

e un sorriso patito, sei rimasto

ombra nell’ombra un attimo, ora corri

a rifugiarti nella nostra ansia.

Fernando Pessoa, ”Inima mea a fost a ta”

Femeile la Fernando Pessoa sunt o temă pur literară. – ”As mulheres são em Fernando Pessoa um tema meramente literário. ”

Victor Correia

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Fernando Pessoa, ”Inima mea a fost a ta”

Da, la un moment dat

ai trecut

prin gândul meu vag,

a-mi aminti de tine ar fi fost zbucium

imaginându-mi că nu ți-ar plăcea.

Da de la acel moment

în care-am vorbit mai degrabă privind

decât vorbind

vine adânc continua mea ezitare

care și-acum îmi stăruie-n minte.

Ai apărut

în viața mea

de parcă deja ai fi fost la ușă.

Ai dispărut.

Iar mai târziu am aflat ce te-a eclipsat.

Cu toate acestea,

ai reușit

să-mi furi un pic inima.

Este o inimă tristă

și nu

înțelege tot

nici n-are mijloace

să se facă iubită

sau să-și închipuie.

Dar uneori

privirea ta

mereu atât de dulce

face să-mi salte

inima-n piept.

Unde am fost?

Am uitat deja.

Da, inima mea a fost a ta

în acea zi,

în acea zi ori în alta …

Dar chiar dacă ar fi fost

un alt pământ sau alt cer

oricum s-ar fi întâmplat

__________________________________

-traducere de Catalina Franco-

https://www.academia.edu/…/As_mulheres_em_Fernando_Pessoa

Pier Paolo Pasolini, ”Azi e duminică, mâine murim – Vuei a e Domenia, doman a si mour ”

Pier Paolo Pasolini, ”Azi e duminică, mâine murim – Vuei a e Domenia, doman a si mour ”

Azi e Duminică,

mâine murim,

Azi mă învestmant

in mătase și-n dragoste.

Azi e Duminică,

pe pajişti peste picioare vioaie

le saltă flăcăilor

lumina-n sandale.

Cânt în oglindă,

cânt și-mi așez buclele.

în ochi imi rade

Diavolul păcătos.

Sunați voi clopote,

dați-l înapoi!

„Jucăm, jucăm, dar tu la ce privești

Când cânți pe pajiști?”

Mă uit la soarele

verilor moarte,

Mă uit la ploaie,

la frunza, la greier.

Mă uit la trupșorul meu

de băiețel,

la tristele duminici,

la bucuriile vieții

Toate s-au dus.

„Astăzi te îmbracă-n

mătase și-n dragoste,

Azi e Duminica,

mâine murim”.

-traducere de Catalina Franco-

_____________________________

Vuei a și Domenia,

doman a si mour,

vuei mis vistís

de seda si amour.

Vuei a și Domenia,

pai pras cun frescs pies

to saltin frutíns

lizeirs tai scarpes.

Ciantant al me spieli

ciantant mi peteni.

Al rit tal me vuli

Diaul peciadour.

Sunait, mes ciampanis,

parailu indavour!

Sunan, dar dacă am vuarditu

ciantant tai to pras?”

I vuardi il soreli

de muartis estas,

i vuardi la ploja

li fuejs, i gris.

I vuardi me cuarp

din ceea ce ai fost rod,

li tristis Domeniis,

pierdút viu.

„Vuei ti vistíssin

seducția și dragostea,

vuei a and Domenia

doman a si mour”.

**

Oggi e Domenica,

domani si muore,

oggi mi vesto

di seta e d’amore.

Oggi e Domenica,

pei prati con freschi piedi

saltano i fanciulli

leggeri negli scarpetti.

Cantando al mio specchio,

cantando mi pettino.

Ride nel mio occhio

il Diavolo peccatore.

Suonate, mie campane,

cacciatelo indietro!

„Suoniamo, ma tu cosa guardi

cantando nei tuoi prati?”

Guardo il sole

di morte estati,

guardo la pioggia,

le foglie, i grilli.

Guardo il mio corpo

di quando ero fanciullo,

le tristi Domeniche,

il vivere perduto.

„Oggi ti vestono

la seta e l’amore,

oggi e Domenica,

domani si muore”.

Federico García Lorca, ”Balada apei de mare _ La balada del aqua del mar”

Federico García Lorca, ”Balada apei de mare _ La balada del aqua del mar”

Lui Emilio Prados

(vânătorul de nouri)

Marea

Surâde în depărtare.

Cu dinții ei de spumă,

Cu buzele ei de cer.

Ce vinzi, copilă tulburătoare

Cu sânii goi?

Señor, eu apă vând, vând apa

Mărilor.

Cu ce e, tânăr întunecat,

Sângele-ți amestecat?

Señor, în sângele meu e apa

Mărilor.

Acele lacrimi sărate

De unde-ți vin ele, mamă?

Señor, eu plâng cu apa

Mărilor.

Inimă, amărăciunea

Oare de unde-ți vine?

Mult prea amară e apa

Mărilor!

Marea

Surâde depărtărilor.

Cu dinții ei de spumă,

Cu buzele raiului.

-traducere de Catalina Franco

____________________

A Emilio Prados

(Cazador de nubes)

El mar,

Sonríe a lo lejos.

Dientes de espuma,

Labios de cielo.

Qué vendes, oh joven turbia,

Con los senos al aire?

Vendo, señor, el agua

De los mares.

Qué llevas, oh negro joven,

Mezclado con tu sangre?

Llevo, señor, el agua

De los mares.

Esas lágrimas salobres

De dónde vienen, madre?

Lloro, señor, el agua

De los mares.

Corazón, y esta amargura

Seria, ¿de dónde nace?

Amarga mucho el agua

De los mares!

El mar,

Sonríe a lo lejos.

Dientes de espuma,

Labios de cielo.

Adonis 8

A fi flămând de frumusețea lumii: așa este starea care permite nașterea poeziei.

Adonis

Adonis, din ”Începutul trupului, capătul oceanului”

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

”Muzică” I

**

„Orice iubire e suferință -„

ori e iluzie – spun susținătorii ei.

Nu-mi place să cuceresc ceva

dragostea mea nu-i nici mască și nici stindard.

Așa cum curge izvorul

Așa cum răsare soarele

Așa iubit-am eu: un uragan fără țărm.

Iubirea mea nu-i iluzie

iubirea mea nu e suferință.

”Muzica” I

**

”Piept oferit…”

Piept oferit ferestrelor noastre

viața ne-a atras apoi ne-a aruncat

înapoi în mrejele furtunilor.

Când mă întreb: ce-am văzut?

văd doar obstacole.

Ca și străbunii

avem iluzia

de-a fi ieșit din năvoade

și de a iubi o viață îndrăgostită de lanțurile sale.

**

”Muzică” II

Învăț – să-mi pun ochii în alfabetul ochilor tăi

spre a vedea într-o clipă

cum ochii tăi îi scriu pe ai mei

cum brațele noastre cad

în capcanele vieții,

cum visele ni se deznoadă

în lacul zilelor noastre inerte.

**

Nu vreau ca ochii mei să înoate într-un spațiu

altu-n afara ochilor tăi

nu vreau dragostei mele și universului ei mai multă claritate

nu vreau apartenență, rudenie ori identitate

Vreau numai cu tine să fiu limbaj

în nesupunerea la alfabet

a mâinilor noastre.

-traducere de Catalina Franco

______________________

Adonis, din ”Începutul trupului, capătul oceanului”

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Adonis 7

Adonis, azi!

~~~~~~~

Ce definiție mai înaltă a poeziei decât aceasta:

„Toată munca mea de poet se bazează pe această convingere că arta, poezia nu exprimă existența sau ființa umană, ci le completează. A exprima un lucru înseamnă întotdeauna a spune doar o parte din el, din fericire în plus. Când vorbesc, nu mă exprim, mă proiectez. Poezia, arta, sunt așadar o prelungire a existenței. Prin ele, nu caut să reproduc realitatea sau chiar să o înțeleg, ci să inventez o alta care să eclozeze și să continue să se desfășoare în afara și înaintea celei din care provine. ”

Adonis

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

”Vocile”

Aud voci ciudate pe drum.

Nu le poate discerne decât un muzeu destinat

copilăriei cuvântului.

**

”Călătoria”

Călătoria m-a învățat

să citesc în ora gravată

de mâna norului.

**

”Fără acoperire…”

Nicio acoperire pentru călătoria în frigul lumii aceste

nici una – decât limbajul

limbajul însă-i numai o pânză

si-i ciuruită de găuri.

**

”Muzica”

I

Luna – era așa tandră luna

pe când scotea apă din fântână,

și-și lua rămas bun.

Patul, culcușul, cearceaful – erau așa tandre

când ni se încurcau oasele

într-o prelungă îmbrățișare, și-l imploram pe îngerul veghei

să meargă pe podul lui

încetinindu-și mersul.

Stelele – erau așa tandre

– Cântau

de fiece dată când seara ne aducea

împreună

învestmântați în noi înșine.

**

”Lexiconul iubirii”

Spre noaptea imaginilor

Unde ne împărtășeam visele

Și pânzele

Marinelor iubirii

Descoperindu-le țărmuri:

Flux și reflux, ne înălțam coboram

Trupul meu călătorea

În nava

Nostalgiei,

Cântările mele în nava

Scânteilor –

Spre noaptea poeziei

**

Adonis, ”Amintirea vântului”

Mulțumesc timpului.

Mă ia în brațe

Eliberează drumul în urma lui.

**

”Atingând lumina”

E-n obiceiul chipului meu de a explora

călătoria genezei, calea începutului,

de a ghici

unde plinul devine gol,

unde întâiul devine primul,

unde poemul devine drumul

care se face carne.

E-n obiceiul chipului meu de-a fi zare

de-a descumpăni

până și vântul.

Și de aceea

câteodată,

soarele se înfățișează precum o ceață,

lumina se dăruiește cuvântului.

[…]

**

„Poemul lui Babel” – ”frunze în vânt”

strălucitor, vârtejul creează un poem și pleacă:

sporește spațiul pământului

**

”Amintirea vântului”

Iar aici dau drumul la stele

aruncând ancora

și întronându-mă

regele vânturilor

**

”Amintirea vântului”

Copacilor le place să asculte spațiul.

La fel și copacul-și lipește urechea

la pieptul vântului.

**

”Zeul iubirii”

mă iubesc și drumul și casa

și mă iubește în casă un vas roșu

ce e iubit şi de apă

și mă iubește un vecin

câmpul văzduhul focul și treieratul

și mă iubesc

brațele ocupate

vesele calme

și mă iubesc sfâșiatele așchii

în pieptul ostenit al fratelui meu

ascunse între

spicele secerate

ca niște rubine mai roșii

ca sângele roșu

zeul dragostei s-a născut pe-aceeași vreme cu mine

cu dragostea ce-o să fie când voi fi mort?

**

Cât de ciudat e-acest pact

între valuri şi mal

malul scrie nisipul

valul șterge scrisul

**

”Zocalo”

Calmează-te, liniștește-te, flutur al sensului.

Imaginile însăilează aripi, spațiul

însăilează cerneala.

Așa pun eu lucrurile

între paranteze

și-mi deprind calea între ale sale semne

Am înșeuat armăsari pe care nu i-am atins și am atins

stele de nevăzut.

**

”Poveste care sfâșie trupul unei femei: Poem pe mai multe voci”

[…]

Amurg deplin. Amurgul meu îmi este iubit

Amurgul Celui Pierdut

Nu cer ajutor nu cer adăpost.

Trupul meu nu-i baston ca să devină șarpe.

Nici îngerii nu-s domnii mei

Mă rog pentru trupul și numele meu –

Sub piele, în plămâni, ia formă

celula vie

iar în răsufletul liber – un ocean.

Oceanul plecării care se întinde până la marginea lumilor.

Sevă de libertate – oceanul.

Plecare între mine și mine.

Pașii mei urmăresc ritmul trupului meu –

iar atunci percep nesfârșitul.

**

”Lexiconul iubirii”

Doarme

Chipu-i e floare, e trandafir

Culorile-i se întretaie

Culorile-i se separă

Uneori arde jarul

Uneori e gardenie și iasomie

Uneori steaua

Plutind pe barca-i de nufăr

**

”Dîwânul persian”

Mujbir as-Siqilli (perioada post-abbasidă)

Un poem rătăcitor mi-a speriat somnul,

Noaptea mi-am petrecut-o

rătăcitor

prin versul lui.