Adonis, ”Indexul lucrărilor vântului – Aforisme”
În fața vântului
Și am uitat să-mi scriu numele.
Timpul nu se oprește pe scrisuri
Însă semnează cu degetul apei
Copacii din satul meu sunt poeți
Își scufundă piciorul
În călimările cerului.
Mai obosește vântul
Cerul atunci desfășoară
Un covoraș spre-a se întinde
Memoria-i casa ta la sfârșit
Dar acolo nu poți trăi
Decât cu un trup devenit o amintire.
În pustiul limbajului
Scrisul este o umbră
Unde ne adăpostim.
Pentru poet, cel mai frumos mormânt
E golul cuvintelor sale.
Poate lumina
Te va induce în eroare
Dacă se întâmplă asta
Să nu te temi, vina e
a soarelui
**
Adonis, ”Memoria vântului”
Știu, invizibilul este acest trandafir,
invizibilul este această femeie,
iar chipul este cealaltă
parte a cerului
Știu, nor cu nor
din raiuri pământești se înalță ale mele ceruri
așa că bun venit
istoriei
și atomilor ei de praf,
vai, efemerul, cum poate el dispera
când drumul lui e vântul
***
Adonis, ”Începutul trupului, sfârșitul oceanului”
Nu-i aud glasul.
El, alfabetul, ce spune oare?
Poetul neîncrezător în pădurile
care se întind pe câmpiile lui
trimite tunetul
***
Iubire
supunere care liber dispare
din vasul veșniciei …
Dragoste
astru care cerșește
spaţiu …
–––
Am spus: fără caiete și fără cărți…
Nu a răspuns nimic
Un râu de durere-i curgea prin mâini
Un râu de tandrețe curgea între noi
— și brațele ni s-au prins
Și gâturile ni s-au atins.
Cartea
Pământul magiei
N-a mai rămas nici ceartă, nici răzbunare
Între mine și paznicul zilelor
Lumea toată plecase
Înconjurând povestea cu un gard de nori
Toată lumea-și recunoscuse hotarul
Pământul meu a rămas pământul magiei
Amăgesc aerul
Rănesc chipul apei
Și mă salvez dintr-o sticlă pe mare
***
Adonis „Să salutăm Florența și pe Hussein”
Poem inedit
Un zeu sumerian m-asculta
în timp ce picioarele și le spăla
în valurile ce legau
Tigrul de Eufrat.
O, Doamne prietene, e-adevărat
că i-ai șoptit cândva soției tale:
„În lumea asta mi-e tare greu
să fiu un Dumnezeu”.
Deodată o mulțime de îngeri
cad peste noi și se-apucă
a ucide cu pietre limba:
De-ar fi fost cuvântul de flăcări
atunci ar fi fost tăcerea
doar începutul iadului.
De fapt, în ceruri crește
rădăcina dezastrului.
De fapt, pietrele la Bagdad,
ar putea a se înfiora
de rușine.
La Paris, într-o cameră tristă,
voit-am pe genunchi
să-mi așez țara.
Nu ca să îl imit pe Rimbaud,
modul său de-a trata frumusețea, ci spre-a stabili
alte drepturi
ale omului pe care mă temeam
a-l declara.
O, cum vechimea graiului
are nevoie de copilăria
alfabetului.
Universul nu va înceta să plângă
și să-și usuce lacrimile
cu trupuri asasinate,
până în ziua în care o să dai
trupul tău, o, pământul meu,
braţelor zorilor.
-traducere de Catalina Franco–
_________________________
catalinafrancoblog 