Antonia Pozzi,”Rugăciune poeziei – Preghiera alla poesia”

O, tu care ești povară

sufletului meu, poezie:

tu știi când lipsesc când mă pierd,

tu, care atunci te dezici și taci.

Poezie, ție mă mărturisesc

glasului meu din adânc:

tu știi,

știi că te-am trădat,

am umblat pe câmpia de aur-

a inimii,

am distrus iarba,

am năruit pământul –

acel pământ – poezie,

unde tu cea mai dulce

din toate cântările tale mi-ai spus,

unde într-o dimineață întâia oară

am văzut zburând în senin ciocârlia

și unde cu ochii am încercat și eu să mă înalț –

Poezie, poezie care rămâi

adânca mea remușcare,

o, ajută-mă tu să găsesc din nou

înalta mea lume abandonată-

Poezie care te dărui doar

celor care cu ochi în lacrimi

te caută –

o – fă-mă demnă de tine – tu,

poezie, ce mă scrutezi.

-traducere de Catalina Franco-

–––––––––––––––-

Oh, tu bene mi pesi

l’anima, poesia:

tu sai se io manco e mi perdo,

tu che allora ti neghi

e taci.

Poesia, mi confesso con te

che sei la mia voce profonda:

tu lo sai,

tu lo sai che ho tradito,

ho camminato sul prato d’oro

che fu mio cuore,

ho rotto l’erba,

rovinata la terra –

poesia – quella terra

dove tu mi dicesti il piu dolce

di tutti i tuoi canti,

dove un mattino per la prima volta

vidi volar nel sereno l’allodola

e con gli occhi cercai di salire –

Poesia, poesia che rimani

il mio profondo rimorso,

oh aiutami tu a ritrovare

il mio alto paese abbandonato –

Poesia che ti doni soltanto

a chi con occhi di pianto

si cerca –

oh rifammi tu degna di te,

poesia che mi guardi.