Antonia Pozzi,”Rugăciune poeziei – Preghiera alla poesia”

O, tu care ești povară
sufletului meu, poezie:
tu știi când lipsesc când mă pierd,
tu, care atunci te dezici și taci.

Poezie, eu ție mă mărturisesc
tu, glasul meu din adânc:
tu o știi,
știi că te-am trădat,
am umblat pe câmpia de aur-
pe inima mea-,
am distrus iarba,
am năruit – poezie – pământul – acel pământ
unde tu cea mai dulce
din toate cântările tale mi-ai spus,
unde într-o zi întâia oară
am văzut zburând în senin ciocârlia
unde cu ochii am încercat și eu să mă înalț –
Poezie, poezie care rămâi
profunda mea remușcare,
o, ajută-mă tu din nou să găsesc
înalta mea lume abandonată-
Poezie care te dărui doar
celor care cu ochi în lacrimi
te caută –
fă-mă tu demnă de tine,
o, poezie ce mă scrutezi.

-traducere de Catalina Franco-
–––––––––––-

Oh, tu bene mi pesi
l’anima, poesia:
tu sai se io manco e mi perdo,
tu che allora ti neghi
e taci.

Poesia, mi confesso con te
che sei la mia voce profonda:
tu lo sai,
tu lo sai che ho tradito,
ho camminato sul prato d’oro
che fu mio cuore,
ho rotto l’erba,
rovinata la terra –
poesia – quella terra
dove tu mi dicesti il piu dolce
di tutti i tuoi canti,
dove un mattino per la prima volta
vidi volar nel sereno l’allodola
e con gli occhi cercai di salire –
Poesia, poesia che rimani
il mio profondo rimorso,
oh aiutami tu a ritrovare
il mio alto paese abbandonato –
Poesia che ti doni soltanto
a chi con occhi di pianto
si cerca –
oh rifammi tu degna di te,
poesia che mi guardi.