Adonis, ”Paragrafe ale unei scrisori scrise pe 23 septembrie”

Din insomnie îți scriu, dintr-o groapă neagră ca un asediu:

cerneala mea este piatră, pulbere vârful degetelor.

Iubire, destin ce mă înconjuri până devin nimic,

oprește strălucirea, fă ziua să se stingă.

Poartă înapoi pașii mei, întoarcerea-mi fă-o zid.

Numai paloare și zgură pupilele mele răsfrângă.

Inima mea e de piatră în al tău întunecat alcov,

alcov cu doar o fereastră, cu tristă, grea draperie.

Din colivia aceea inima mea ieie-și zborul.

Oasele mele se prind de părul tău ciufulit

de sânii tăi de crin, de talia ta mlădie,

de rochia descheiată, de coapsa ta aurie.

O spun într-un cuvânt: adevărul e numai scurt.

Iubirea noastră fie vifor pe mare, foc.

Mâine o să plec din captivitate,

din închisoarea unei iubiri tinerești nebune,

cu sângele arzător, cu dorul de viitor, însetat.

Viața nu se împiedică-n pașii mei, nici nu s-oprește:

întorc pământul pe dos, o altă cale nu este.

-traducere de Catalina Franco–

___________________________

**

Saíd Ésber, mai cunoscut sub numele de Adonis (Syria, 1930). Este unul dintre candidații obișnuiți la premiul Nobel pentru literatură. A scris unele dintre cele mai semnificative cărți de poezie arabă din timpul nostru. Aici – o poezie scrisă în timpul șederii sale în Mexic în 2012.

Adonis, ”Omagiu singurătății”

Singurătate – grădină

cu un singur copac.

Din copilărie

pe acest drum am trecut

eu cu prietenul meu – poetul.

Ce straniu!

Pașii lui zboară totuși cu praful.

Prieten sunt cu narcisa.

Iubesc o altă floare

pe care n-o amintesc.

Însetat, doar apa la care nu pot ajunge

mă mulțumește.

Să nu ai taine

e, de asemeni, o taină.

Știu că absența

dăinuie ca întrebare.

Îmi place ploaia

iubind paloarea pământului.

De făptuiești

doar spre-a obține ce îți dorești,

neimportant rămâne ceea ce faci!

Prefer trădarea cuvântului

față de cuvânt,

decât credința pietrei față de piatră.

După urcuș vine coborâșul?

Nu cred –

Înaltul întotdeauna duce la mai înalt.

Ceea ce tu îți spui,

îi spui celuilalt –

chiar dacă n-ai vrea să-i spui.

Nu știu a fi știind

mai mult decât neștiința-mi

despre ceea ce încă nu știu.

Spun unii: e simplu ca să imiți.

O! Marea! De aș putea-o eu imita.

Uit totdeauna ce am

spre-a mă elibera

de ceea ce mă are.

Individualul – o unitate a infinitului.

Mulțimea – o infinitate a unității.

Uneori

soarele nu te-ar putea lumina

în schimb

o lumânare te luminează.

Dorința mea: puterea mea de-a dori

să fie peste puterea mea

de-a-mi îndeplini dorințele.

Bărbatul singur: doar o aripă.

Femeia singură: aripă ruptă.

Îmi voi părăsi

singurătatea

spre-a mă îndrepta dar unde?

Stau în fața oglinzii

nu ca să mă privesc,

ci ca să mă asigur:

ceea ce văd oare într-adevăr sunt eu?

Jurase mereu curcubeul

să rătăcească

fiindcă-și pierduse prima lui casă.

Iar ieri, când m-am trezit,

am văzut soarele frecându-și ochii

de geamul ferestrei mele.

Afirm că soarele e o altă umbră,

dar nu am dovada.

Afirm că luna e un alt foc…

și am dovezi atâtea.

Trecutele mele zile au un mormânt

și nici un cadavru.

Ce stranie mi-e amintirea!

E o grădină plină

de tot soiul de arbori deși

eu nu văd nici un singur fruct.

Cuvintele – cele știute – au fost luate

din pădurea tristeții.

Uneori simt

că abisul spre care privesc

nu e destul de larg pentru pașii mei.

Îmi mărturisesc greșeala

– cred c-am avut dreptate.

De câte ori întreb

mă împart în două:

a mea întrebare și eu –

Întrebarea mea vrea răspuns

eu mai caut o întrebare.

De ce în noaptea aceea simțeam

că ceru-i chitara nopții,

corzile rupte – stelele?

Oare fiindcă dormisem singur?

Acuma știu de ce

cei ce visează doar la lumină

laudă uneori întunericul.

Aud în cuvinte acei clopoței

anunțând o a treia mea naștere.

Tot ce nu am scris

am uitat.

Și-acum îmi scrie.

Scrie –

– acesta e modul suprem

de a te citi pe tine

și de-a asculta lumea

Dă bună ziua în drumul tău

dacă voiești ca soarele

să te însoțească.

Mă răzvrătesc contra flăcării

ce mă călăuzește.

Flacăra ce conduc

se răzvrătește în contra-mi.

Deschid un lac al uitării

și îmi înec povestea.

E prea târziu

să fii tu însuți și să și știi cine ești…

pierdută-i copilăria.

Tu îmi dai fața ta,

eu îți dau ale mele gânduri.

Promisiunea noastră e vuietul:

călăuzește-mă, mare!

Spre-a fi frate cu dimineața

fraternizează cu noaptea.

Ce pot face eu pentru cerul

pe umerii mei

ofilindu-se ?

Tu voi în tine să ardă codrul imaginilor?

Atunci încălzește-te la focul sensului.

La începuturi a fost perechea,

apoi fu primul păcat

ce s-a numitu-s-a singurul

unicul.

Am să scriu, așadar, cuvântul pereche,

cum aș săpa o fântână,

și am să-l pronunț

de parcă

ar fi să încolțească apa.

Totul arde în jurul lui

e foc în ceruri,

e foc în ape.

De unde acel frig-atunci

care-mi pătrunde în oase?

Te poți apăra de orice

doar de timp – nu.

-traducere de Catalina Franco –