Adonis, ”Indexul lucrărilor vântului – Aforisme”

Mi-am scris identitatea
În fața vântului
Și am uitat să-mi scriu numele.
Timpul nu se oprește pe scrisuri
Însă semnează cu degetul apei
Copacii din satul meu sunt poeți
Își scufundă piciorul
În călimările cerului.
Mai obosește vântul
Cerul atunci desfășoară
Un covoraș spre-a se întinde
Memoria-i casa ta la sfârșit
Dar acolo nu poți trăi
Decât cu un trup devenit o amintire.
În pustiul limbajului
Scrisul este o umbră
Unde ne adăpostim.
Pentru poet, cel mai frumos mormânt
E golul cuvintelor sale.
Poate lumina
Te va induce în eroare
Dacă se întâmplă asta
Să nu te temi, vina e
a soarelui

**
Adonis, ”Memoria vântului”

Știu, invizibilul este acest trandafir,
invizibilul este această femeie,
iar chipul este cealaltă
parte a cerului
Știu, nor cu nor
din raiuri pământești se înalță ale mele ceruri
așa că bun venit
istoriei
și atomilor ei de praf,
vai, efemerul, cum poate el dispera
când drumul lui e vântul

Adonis, ”Începutul trupului, sfârșitul oceanului”

Nu-i aud glasul.
El, alfabetul, ce spune oare?
Poetul neîncrezător în pădurile
care se întind pe câmpiile lui
trimite tunetul

Iubire
supunere care liber dispare
din vasul veșniciei …
Dragoste
astru care cerșește
spaţiu …

Am spus: fără caiete și fără cărți…
Nu a răspuns nimic
Un râu de durere-i curgea prin mâini
Un râu de tandrețe curgea între noi
— și brațele ni s-au prins
Și gâturile ni s-au atins.
Cartea
Pământul magiei
N-a mai rămas nici ceartă, nici răzbunare
Între mine și paznicul zilelor
Lumea toată plecase
Înconjurând povestea cu un gard de nori
Toată lumea-și recunoscuse hotarul
Pământul meu a rămas pământul magiei
Amăgesc aerul
Rănesc chipul apei
Și mă salvez dintr-o sticlă pe mare

Adonis „Să salutăm Florența și pe Hussein”

                  Poezie inedită 

Un zeu sumerian m-asculta
în timp ce picioarele și le spăla
în valurile ce legau
Tigrul de Eufrat.
O, Doamne prietene, e-adevărat
că i-ai șoptit cândva soției tale:
„În lumea asta mi-e tare greu
să fiu un Dumnezeu”.
Deodată o mulțime de îngeri
cad peste noi și se-apucă
a ucide cu pietre limba:
De-ar fi fost cuvântul de flăcări
atunci ar fi fost tăcerea
doar începutul iadului.
De fapt, în ceruri crește
rădăcina dezastrului.
De fapt, pietrele la Bagdad,
ar putea a se înfiora
de rușine.
La Paris, într-o cameră tristă,
voit-am pe genunchi
să-mi așez țara.
Nu ca să îl imit pe Rimbaud,
modul său de-a trata frumusețea, ci spre-a stabili
alte drepturi
ale omului pe care mă temeam
a-l declara.
O, cum vechimea graiului
are nevoie de copilăria
alfabetului.
Universul nu va înceta să plângă
și să-și usuce lacrimile
cu trupuri asasinate,
până în ziua în care o să dai
trupul tău, o, pământul meu,
braţelor zorilor.

-traducere de Catalina Franco-

Adonis, ”Paragrafe ale unei scrisori scrise pe 23 septembrie”

Din insomnie îți scriu, dintr-o groapă neagră ca un asediu:

cerneala mea este piatră, pulbere vârful degetelor.

Iubire, destin ce mă înconjuri până devin nimic,

oprește strălucirea, fă ziua să se stingă.

Poartă înapoi pașii mei, întoarcerea-mi fă-o zid.

Numai paloare și zgură pupilele mele răsfrângă.

Inima mea e de piatră în al tău întunecat alcov,

alcov cu doar o fereastră, cu tristă, grea draperie.

Din colivia aceea inima mea ieie-și zborul.

Oasele mele se prind de părul tău ciufulit

de sânii tăi de crin, de talia ta mlădie,

de rochia descheiată, de coapsa ta aurie.

O spun într-un cuvânt: adevărul e numai scurt.

Iubirea noastră fie vifor pe mare, foc.

Mâine o să plec din captivitate,

din închisoarea unei iubiri tinerești nebune,

cu sângele arzător, cu dorul de viitor, însetat.

Viața nu se împiedică-n pașii mei, nici nu s-oprește:

întorc pământul pe dos, o altă cale nu este.

-traducere de Catalina Franco–

___________________________

**

Saíd Ésber, mai cunoscut sub numele de Adonis (Syria, 1930). Este unul dintre candidații obișnuiți la premiul Nobel pentru literatură. A scris unele dintre cele mai semnificative cărți de poezie arabă din timpul nostru. Aici – o poezie scrisă în timpul șederii sale în Mexic în 2012.

Adonis, ”Omagiu singurătății”

Singurătate – grădină

cu un singur copac.

Din copilărie

pe acest drum am trecut

eu cu prietenul meu – poetul.

Ce straniu!

Pașii lui zboară totuși cu praful.

Prieten sunt cu narcisa.

Iubesc o altă floare

pe care n-o amintesc.

Însetat, doar apa la care nu pot ajunge

mă mulțumește.

Să nu ai taine

e, de asemeni, o taină.

Știu că absența

dăinuie ca întrebare.

Îmi place ploaia

iubind paloarea pământului.

De făptuiești

doar spre-a obține ce îți dorești,

neimportant rămâne ceea ce faci!

Prefer trădarea cuvântului

față de cuvânt,

decât credința pietrei față de piatră.

După urcuș vine coborâșul?

Nu cred –

Înaltul întotdeauna duce la mai înalt.

Ceea ce tu îți spui,

îi spui celuilalt –

chiar dacă n-ai vrea să-i spui.

Nu știu a fi știind

mai mult decât neștiința-mi

despre ceea ce încă nu știu.

Spun unii: e simplu ca să imiți.

O! Marea! De aș putea-o eu imita.

Uit totdeauna ce am

spre-a mă elibera

de ceea ce mă are.

Individualul – o unitate a infinitului.

Mulțimea – o infinitate a unității.

Uneori

soarele nu te-ar putea lumina

în schimb

o lumânare te luminează.

Dorința mea: puterea mea de-a dori

să fie peste puterea mea

de-a-mi îndeplini dorințele.

Bărbatul singur: doar o aripă.

Femeia singură: aripă ruptă.

Îmi voi părăsi

singurătatea

spre-a mă îndrepta dar unde?

Stau în fața oglinzii

nu ca să mă privesc,

ci ca să mă asigur:

ceea ce văd oare într-adevăr sunt eu?

Jurase mereu curcubeul

să rătăcească

fiindcă-și pierduse prima lui casă.

Iar ieri, când m-am trezit,

am văzut soarele frecându-și ochii

de geamul ferestrei mele.

Afirm că soarele e o altă umbră,

dar nu am dovada.

Afirm că luna e un alt foc…

și am dovezi atâtea.

Trecutele mele zile au un mormânt

și nici un cadavru.

Ce stranie mi-e amintirea!

E o grădină plină

de tot soiul de arbori deși

eu nu văd nici un singur fruct.

Cuvintele – cele știute – au fost luate

din pădurea tristeții.

Uneori simt

că abisul spre care privesc

nu e destul de larg pentru pașii mei.

Îmi mărturisesc greșeala

– cred c-am avut dreptate.

De câte ori întreb

mă împart în două:

a mea întrebare și eu –

Întrebarea mea vrea răspuns

eu mai caut o întrebare.

De ce în noaptea aceea simțeam

că ceru-i chitara nopții,

corzile rupte – stelele?

Oare fiindcă dormisem singur?

Acuma știu de ce

cei ce visează doar la lumină

laudă uneori întunericul.

Aud în cuvinte acei clopoței

anunțând o a treia mea naștere.

Tot ce nu am scris

am uitat.

Și-acum îmi scrie.

Scrie –

– acesta e modul suprem

de a te citi pe tine

și de-a asculta lumea

Dă bună ziua în drumul tău

dacă voiești ca soarele

să te însoțească.

Mă răzvrătesc contra flăcării

ce mă călăuzește.

Flacăra ce conduc

se răzvrătește în contra-mi.

Deschid un lac al uitării

și îmi înec povestea.

E prea târziu

să fii tu însuți și să și știi cine ești…

pierdută-i copilăria.

Tu îmi dai fața ta,

eu îți dau ale mele gânduri.

Promisiunea noastră e vuietul:

călăuzește-mă, mare!

Spre-a fi frate cu dimineața

fraternizează cu noaptea.

Ce pot face eu pentru cerul

pe umerii mei

ofilindu-se ?

Tu voi în tine să ardă codrul imaginilor?

Atunci încălzește-te la focul sensului.

La începuturi a fost perechea,

apoi fu primul păcat

ce s-a numitu-s-a singurul

unicul.

Am să scriu, așadar, cuvântul pereche,

cum aș săpa o fântână,

și am să-l pronunț

de parcă

ar fi să încolțească apa.

Totul arde în jurul lui

e foc în ceruri,

e foc în ape.

De unde acel frig-atunci

care-mi pătrunde în oase?

Te poți apăra de orice

doar de timp – nu.

-traducere de Catalina Franco –

Adonis, „În umbra lucrurilor”

Prefer să rămân în umbră;

să rămân în misterul lucrurilor.

Îmi place să mă arăt unor creaturi.

Să greșesc precum o idee.

Straniu ca arta.

Anonim,

evaziv

și uitat.

În fiecare zi

să mă nasc iar.

-Traducere de Catalina Franco–

_________________________________

Adonis, ”Pierderea”

Pierdut, îmi arunc fața în praf

iar dimineața,

o arunc nebuniei.

Ochii mei sunt de iarbă și sunt de foc.

Ochii mei sunt flamuri și emigranți.

Pierdut, îmi arunc fața în praf

în zori.

Mă nasc la capătul drumului. Urlu.

Și cum mai urlă cu mine și praful și drumul.

Ce minunat, o, Doamne, că fața mea,

se pierde în mine! Ce minunat să mă pierd

îmbrățișat de flăcări!

O mormânt! o, sfârșitul meu

când primăvara începe!

Traducere de Catalina Franco–

__________________________