Vladimír Holan, ” Crăpături de gheață – Creparsi dei ghiacci – Pukání ledu”

Sărbătoarea s-a terminat de mult,
oaspetele stă să vină abia acum.
Nu știi să faci față spaimei,
care-n afara ferestrei
cu greu ajută vuietul gheții care se crapă,
și-ar dori să găsească ceva mai sigur.
Dar, în timp ce tu te înțelegi cu duhurile,
ea, nemiloasa, vine spre tine –
iar tu, imediat și cumva încredințat, începi a pricepe
că nu poți iubi ca să fii iubit,
că nu poți iubi și să fii iubit,
că nu poți iubi fiindcă iubești,
dar că trebuie să iubești pe cei ce nu te iubesc …

-traducere de Catalina Franco-
––––––––––––––––-

È da tempo finito il banchetto e l’invitata giunge solo ora.
Non sapendo che fare con il tuo spavento
che, fuori, dietro le finestre
a malapena porta aiuto al fragore del ghiaccio che si crepa,
volentieri si immedesimerebbe in una più certa sembianza.
Ma mentre fa concessioni agli spiriti,
ti viene inesorabilmente incontro –
e tu di colpo e quasi confidenzialmente cominci a capire
che non puoi amare per essere amato,
che non puoi amare ed essere amato,
che non puoi amare perché ami,
ma che devi amare chi non ti ama…



-traduzione di Marco Ceriani-
––––––––––––––
Je dávno po hostině a návštěva teprve přichází.
Nevědouc si rady s tvým úlekem,
kterému venku za okny
sotva pomáhá řev pukajícího ledu,
ráda by se vcítila do určitější podoby.
Ale zatímco dělá ústupky duchům,
jde ti neúprosně vstříc –
a ty pojednou a jaksi svěřené začínáš chápat,
že nesmíš milovat, abys byl milován,
že nesmíš milovat a býti milován,
že nesmíš milovat, protože miluješ,
ale že musíš milovat nemilujícího…