Adonis, ”Omagiu singurătății”
Singurătate – grădină
cu un singur copac.
Din copilărie
pe acest drum am trecut
eu cu prietenul meu – poetul.
Ce straniu!
Pașii lui zboară totuși cu praful.
Prieten sunt cu narcisa.
Iubesc o altă floare
pe care n-o amintesc.
Însetat, doar o apă la care nu pot ajunge
mă mulțumește.
A nu avea secrete
e, de asemenea, un secret.
Știu că absența
dăinuie ca întrebare.
Îmi place ploaia
iubind paloarea pământului.
De făptuiești
doar spre-a obține ce îți dorești,
neimportant rămâne ceea ce faci!
Prefer trădarea cuvântului
față de cuvânt,
decât credința pietrei față de piatră.
După urcuș vine coborâșul?
Nu cred –
Înaltul întotdeauna duce la mai înalt.
Ceea ce tu îți spui,
îi spui celuilalt –
chiar dacă n-ai vrea să-i spui.
Nu știu a fi știind
mai mult decât neștiința-mi
despre ceea ce încă nu știu.
Spun unii: e simplu ca să imiți.
O! Marea! De-aș putea-o eu imita.
Uit totdeauna ce am
spre-a mă elibera
de ceea ce mă are.
Individualul – o unitate a infinitului.
Mulțimea – o infinitate a unității.
Uneori
soarele nu te-ar putea lumina
în schimb
o lumânare te luminează.
Dorința mea: puterea mea de-a dori
să fie peste puterea mea
de-a-mi îndeplini dorințele.
Bărbatul singur: doar o aripă.
Femeia singură: aripă ruptă.
Îmi voi părăsi
singurătatea
spre-a mă îndrepta dar unde?
Stau în fața oglinzii
nu ca să mă privesc,
ci ca să mă asigur:
ceea ce văd oare-s eu cel adevărat?
Jurase mereu curcubeul
să rătăcească
fiindcă-și pierduse prima lui casă.
Iar ieri, când m-am trezit,
am văzut soarele frecându-și ochii
de geamul ferestrei mele.
Afirm că soarele e o altă umbră,
dar nu am dovada.
Afirm că luna e un alt foc…
și am atâtea dovezi.
Trecutele mele zile au un mormânt
și nici un cadavru.
Ce stranie mi-e amintirea!
E o grădină plină
de tot soiul de arbori deși
eu nu văd măcar un singur fruct.
Cuvintele – cele știute – au fost luate
din pădurea tristeții.
Uneori simt
că abisul spre care privesc
nu e destul de larg pentru pașii mei.
Îmi mărturisesc greșeala
– cred c-am avut dreptate.
De câte ori întreb
mă-împart în două:
a mea întrebare și eu –
Întrebarea mea vrea răspuns
eu mai caut o întrebare.
De ce în noaptea aceea simțeam
că ceru-i chitara nopții,
corzile rupte – stelele-i?
Oare fiindcă dormisem singur?
Acuma știu de ce
cei ce visează doar la lumină
laudă uneori întunericul.
Aud în cuvinte acei clopoței
anunțând o a treia mea naștere.
Tot ce nu am scris
am uitat.
Și-acum îmi scrie.
Scrie –
– acesta e modul suprem
de a te citi pe tine
și de a asculta lumea
Dă bună ziua în drumul tău
dacă voiești ca soarele să te însoțească.
Mă răzvrătesc contra flăcării
ce mă călăuzește.
Flacăra ce conduc
se răzvrătește în contra-mi.
Deschid un lac al uitării
și îmi înec povestea.
E prea târziu
să fii tu însuți și să și știi cine ești…
pierdută-i copilăria.
Tu îmi dai fața ta,
eu îți dau ale mele gânduri.
Promisiunea noastră e vuietul:
Mare! călăuzește-mă!
Spre-a fi frate cu dimineața
fraternizează cu noaptea.
Ce pot face eu pentru cerul
pe umerii mei
ofilindu-se ?
Tu voi în tine să ardă codrul imaginilor?
Atunci încălzește-te la focul sensului.
La începuturi a fost perechea,
apoi fu primul păcat
ce singur s-a numit
păcatul unic.
Am să scriu, așadar, cuvântul pereche,
cum as săpa o fântână,
și am să-l pronunț
de parcă
ar fi să încolțească apa.
Totul arde în jurul lui
e foc în ceruri,
e foc pe ape.
De unde acel frig atunci
care-mi pătrunde în oase?
Te poți apăra de orice
doar de timp – nu.
-traducere de Catalina Franco –
______________________________
Edward Munch, Singurătate
catalinafrancoblog 