Adonis, ”Adoniada”

Adonis, ”Adoniada”
(Poezie-testament inedit al lui Adonis)

„Totul e praf”, spune praful de ce venim
noi pe pământ dacă transgresiunea nu este cheia
prezentului nostru?
Înalț făclia pătimirilor noastre: o salut pe Sajah.
Este aici nu pentru ușurătatea șederii ori pentru
deschiderea căilor, locul e prizonierul misterelor,
al nenorocirii îngrozitoare.
Tenebrele cântă, dansează, maestrul lovește
turmele sale cu bicele lui – bicele lui
Nave ale copilelor la marginea haosului.
Ei scriu fierul, eu scriu un imn:
Nu-l imita
pe acest creator …
Inventează
un alt creator pentru zorii de mâine,
și spune cu pasiune:
Între cer și mine sunt numai poduri
de aer și pulbere.

O floare se ofilește
îi pregătesc înmormântarea
au să vină oare mângâietorii, de ea au să se apropie,
au să împărtășească durerea?
O floare moartă
eu nu văd apa pe care frunzele ei o beau
nu văd vreo răsuflare nici amenințătoare nici precaută.
Veacul și-a pus lăcatele
încuietorile sale
în mâinile unui ucigaș.
O fantasmă plutind
pe o apă fără de țărm
spuse despre el:
Era o balenă pe nume călugăriță 1)
oamenii crezură că este
cea cu aroma trupului mort în brațe.
Suntem, oare, noi toți, pe calea pasiunilor noastre
și în căutarea lor, în fluxul și în refluxul lor,
suntem oare profeți despotici?
Trenul care nu poate ghici de ce sosește și de ce pleacă
și de ce îl conducem
trenul care noaptea nu vede noaptea,
iar spre ziuă nu vede zorii
ce nu distinge inevitabilul de îndepărtat
trenul avariat pe ce drum ne va duce
până la ultimul loc,
pân’la sfârșitul dorințelor noastre gravate
de către lumini?

Prietenii mei îmi spun: Gândurile noastre, faptele noastre și zilele noastre
sunt limbi polenizate în cerneala din care timpul
își potolește setea.
Prietenii mei îmi spun: în noi natura înseamnă litere
cu care ne scriem pașii
iar ritmul noi ni-l căsătorim cu ale lor capricii.
Prietenii mei, fără înțelepciune, sunt înțelepți.
Rușinea și ezitarea și pierderea care nu duc
la întâlnire
nu-s vreun dor arzător ori vreo reminiscență
a unor vremuri
sunt oare jocul misterului ori semnul bătrâneții?
Eram din ce în ce mai îndrăgostit de ceea ce rațiunea ignoră
cum să te întorci acolo, de ce să chinui a explora
adâncimile sale.
Rătăcesc în pădurea de simțuri, invocându-mi prostiile copilăriei
Îmi rătăcesc privirea spre-a mărturisi și locul și
lucrurile
am deodată senzația unui alt sânge într-un alt trup
mai bun ca al meu
trăind într-un teatru sumbru.
Singuraticul strânge adversarii spunându-le
cumnaţilor, nepoţilor și fiilor lor: Eu nu sunt
dintre-ai voștri singuratic înseamnă popoarele
care luptă și se ridică și se coboară în el.

El este tronul și oamenii din jurul lui sunt beți
fiece cap e un mod de a ajunge la el fără vreun loc pentru
vreun alt nume decât al lui și pentru alte precepte decât
ale lui
El este tronul, nu, nu nu m-aș mira de m-aș
preface în smochine
brigand sau profet să-mi adore chipul și să mănânce
când caută pâine, nu
n-aș fi surprins de s-ar preface într-o sabie
cu care să taie capete, iar eu – ce-aș spune eu
mulțimilor zbuciumându-se înspre mine?
Ei predică: „ucide” – Orice moarte este permisă
cum de nu-s scrise faptele-n pulbere? Oare de ce
curge sângele soarelui prin trupul vidului? Împrăștiat
citește-n pământ: o casă își ia rămas bun de la casă.
citește-n pământ: acum curge sângele.
citește-n pământ: exilul reînnoiește exilul.
De ce trupul meu va fi uitat orașele: mi-e capul plin?
Într-o bună zi poate am să-mi incit sufletul să renunțe la sine
și poate voi voi a-i spune că între noi totul s-a sfârșit.
După aceea, poate o să mă întorc
să-i spun să o luăm de la capăt.
Întunecime întunecime
Cutia toracică, inima, trupul abandonându-se
stăpânului lor
zgomotul scriind timpul, tăcerea întrebărilor
Și jarul cedând goliciunii lor
Întunecime întunecime
Chiar dacă e claritatea cea care curge din soare
e tot mai întuneric.
Au străbătut-o înaintea noastră –
Aud podul povestind
apei ce curge pe dedesubt
cu trecători apăsându-i deasupra
cu trecătorii târându-și prezentul un pas – nădejde
un pas – nenorocire
podul se îmbracă în fantomele lor și adoarme singur.
Locul e de fantasme gemânde de palmieri
și de măslin ale căror ramuri se înlănțuiesc în
dorința de-a fi
de-a fi doar un vas de iubire.
***
… Așa încât am să spun: Al-Ma’arri
încă nu a murit și Al-Mutanabbi
e întotdeauna singur fără prieten ori cineva
îngrijorat
de-ale lui chinuri, toți sunt
răutăcioși și geloși
am să spun: că ei trăiesc – fără legământ, fără ideal,
rătăcind în lumină.
Păsări se întorc și pleacă, soarele este pe calea de a apune
alunecând din pat și drapându-se în noapte de ispitele lor
șeicul întinde covorul de rugăciune sub o pergolă
nici câmp nici iarbă nimic nu înflorește nimic nu se vestejeste
pe-aceste câmpii

***
…„nici o viață care să nu fi fost reală”: astfel se spusese în
poezie dar nici o viață în afară de cea în care noi viața ne-o trăim nu este o
prezență și din întâmplare o casă
a cărei distrugere încă nu s-a întâmplat
aici ori acolo unde fiece soare și fiece umbră este
în sine reală – viața asta cu măruntaiele ei
sfâșiate sub pașii noștri, cu scânteietoarele ei măruntaie
luminându-ne pașii noștri – ea
singură este viața – reală este doar ea.

***

… Miros pământul unific în el trupul meu și numele meu poemele mele și trupul meu.
Nordul e sfâșiat de către zeul său de fiece dată când
este mișcat și se înclină înspre sud, nordul este captivul
conciliant al istoriei sale, dar nici o dată nu a fost drept.
Sudul este o carte fără de cititor bolnav de un rău incurabil
Cu toate acestea, el este cartea dintâi.

***
… Nu mă învinovăți așadar
Nu mă învinovăți când – sub forma iubirii -mereu repet:
eu nu vrăjesc decât imposibilul.”

-traducere de Catalina Franco-
___________________________________

”Adoniada”

(Poème-testament inédit d’Adonis)

«Tout est poussière», dit la poussière pourquoi venons-
nous sur cette terre si la transgression n’est pas la clé de
notre présent ?
Je reprends le flambeau de nos passions: je salue Sajah.
C’est ici, non pour la douceur du séjour ou pour
l’ouverture des chemins, le lieu est prisonnier des mystères,
de l’effroyable misère.
Les ténèbres chantent et dansent, le maitre frappe ses
troupeaux avec ses fouets – ses fouets
Des navires des jeunes filles à bord de ce chaos.
Ils écrivent le fer, j’écris un hymne:
N’imite pas
ce créateur là …
Invente
un autre créateur pour un autre lendemain,
et dis avec fougue:
Entre le ciel et moi, il n’y a que des ponts
d’air et de poussière.
Une fleur se flétrit
j’organiserai ses funérailles
les consolateurs vont-ils venir, s’approcher d’elle,
partager leur peine ?
Une fleur morte
je ne vois pas l’eau que boivent ses feuilles
je ne vois aucune exhalaison menaçante ou méfiante.
Le siècle a remis ses verrous
et ses clés
entre les mains d’un meurtrier.
Un fantôme flottant
dans une eau sans rivage
parla de lui:
Il était une baleine en forme de noun )ن(
les gens l’ont cru c’est
qui se parfume du corps mort dans ses bras.
Sommes-nous, nous tous sur le chemin de nos passions
et à leur recherche, dans leur flux et reflux, des
prophètes despotes ?
Le train qui ne devine pas pourquoi il va et vient
et pourquoi on le conduit
le train qui de nuit ne voit pas la nuit,
et au point du jour ne voit pas l’aube
qui ne distingue pas l’imminent du lointain
le train en panne de quelle manière nous emmènera-t-il
jusqu’au dernier endroit,
jusqu’à la fin de nos désirs tracés
par des lumières ?
Mes amis disent: Nos pensées, nos faits et nos jours
sont des langues pollinisées à l’encre desquelles le temps
s’abreuve.
Mes amis disent: en nous la nature est lettres
avec lesquelles nous épelons nos pas
et nous marions notre rythme à leurs caprices.
Mes amis, sans sagesse, sont des sages.
Cet embarras, cette hésitation, cette perte ne mènent
pas au rendez-vous
ce n’est pas un désir ardent ou la réminiscence
d’une époque
est-ce le jeu du mystère ou un signe de vieillesse ?
je fus de plus en plus épris de ce qu’ignorait la raison
comment y retourner, pourquoi s’embarrasser à explorer
ses profondeurs.
J’erre dans la forêt des sens, invoquant mes folies d’enfant
je promène mon regard pour témoigner du lieu et des
choses
me vint la sensation d’un sang autre dans un corps
autre bien que mien
vivant dans un sombre théâtre.
Le solitaire rassemble ses adversaries et dit à leurs
beaux-frères, leurs petits-fils et leurs fils: Je ne suis pas des
vôtres le solitaire est peuplades
qui se battent s’élèvent et chutent en lui.
Il est le trône et les gens autour de lui sont enivrés
chaque tête est un moyen d’arriver à lui pas de place pour
un autre nom que le sien et pour d’autres préceptes que les
siens
Il est le trône non je ne m’étonnerais plus si je me
transformais en dattes
brigand ou prophète adorent mon visage et me mangent
quand ils cherchent du pain, non
il ne s’étonnerait plus s’il se transformait en épée
pour couper les têtes, et que
dirai-je alors aux foules qui se bousculeraient vers moi ?
Ils prêchent: « tuez » – Tout meurtre est licite
comment la poussière n’écrit-elle pas les faits? Ou
comment le sang du soleil coule-t-il dans le corps de ce
vide? Dispersé
il lit la terre: une maison fait ses adieux à une maison.
Il lit la terre: elle était maintenant du sang qui coule.
Il lit la terre: un exil qui renouvelle l’exil.
Pourquoi mon corps oublie-t-il des villes: ma tête en est
remplie ?
Un jour j’inciterai peut-être mon âme à se renier elle-
même et je dirai tout est fini entre nous.
Après cela, je reviendrai peut-être
lui dire nous recommencerons tout depuis le début.
Obscur obscur
La cage thoracique, le cœur, le corps s’abandonnant à
leur maitre le bruit qui écrit le temps, le silence interroge,
Et les braises succombant à leur nudité
obscur obscur
Si ce n’est que la clarté qui coule de son soleil
est plus obscure.
Ils ont traversé avant nous –
J’entends le pont raconter à l’eau qui coule en dessous
le poids des passants sur lui
des passants qui trainent leur présent un pas d’espoir
un pas de malheur
le pont s’habille de leur fantômes et dort seul.
Le lieu est fantômes palmier gémissants
olivier dont les branches s’enlacent
désirent
être un vaisseau d’amour allant tout nu.
***
… Ainsi dirai-je: Al-Ma’arri
N’est pas encore mort et Al-Mutanabbi
est toujours seul sans ami ni personne soucieux
de ses tourments et tous sont
malveillants et jaloux
je dirai: ils vivent – sans alliance, sans étendard,
errant en pleine lumière.
Les oiseaux vont et viennent, le soleil s’apprête à se
glisser dans le lit et à se draper dans la nuit de leur tentations
le cheikh étend un tapis de prière sous la pergola
aucun terrain aucune herbe rien ne fleurit rien ne fane dans
ces champs
***
…«pas de vie qui ne soit réelle»: cela fut dit ainsi en
poésie mais pas de vie hormis ce que nous vivons la vie est une
présence et par chance une maison dont la destruction
n’est pas encore advenue
la vie ici et là dans tout soleil et dans toute ombre est
réelle elle seule – cette vie dont les entrailles se sont
déchirés dans nos pas, dont les entrailles
ont étincelé dans nos pas
seule cette vie est réelle.
***
… J’hume de la terre j’unifie en elle mon corps et mon
nom ma poésie et mon corps.
Le nord est lacéré par son dieu chaque fois qu’il
s’attendrit et s’incline devant le sud, le nord est prisonnier
de son histoire conciliant mais pas une fois il n’a été juste.
Le sud est un livre sans lecteur malade d’un mal incurable
Néanmoins il consiste en un premier livre.
***
… Ne me blâme pas donc,
Ne me blâme pas quand je répétais à forme d’amour: je
ne courtise que l’impossible. »

**
-Traducere de Bénédicte Letellier-
(fragmente)
––
– Poème traduit par Bénédicte Letellier In NUNC, juin 2018, Editions de Corlevour
(extraits)