ADONIS
”Cel a cărui opera monumentală a fost tradusă în toată lumea luminează cu fervoare scrierea sa cosmică și mistică a misterelor ființei. ”
Joséphine Hobeika
“Poezia nu poate fi înlocuită. Dacă filosofia tace, dacă cultura, în general, nu răspunde la întrebările ființei umane, rămâne poezia care seamănă foarte mult cu iubirea.
Poezia este ca dragostea care are mereu ceva de spus
poezia este ca o femeie – vrei s-o iubești în fiece zi.’’
Adonis
„Poezia, ca și dragostea, aparține trupului. ”
Adonis
“Vin dintr-un pământ în care poezia este ca un copac care veghează asupra omului și unde poetul este cel care înțelege ritmul lumii”.
Adonis
“Există ceva care mă depășește, care emană din adâncurile mele: am și eu necunoscutul în mine. Visul sunt eu cel care îl trăiesc, dar nu eu l-am inventat. ”
Adonis
”Mitologia este copilăria cunoașterii și a relației noastre cu necunoscutul. Fiecare ființă umană trebuie să fie un vizionar, care să tindă să descopere ceea ce nu știe. ”
Adonis
Adonis, ”Între mine și ochii tăi”
Când în ochii tăi mă arunc
eu văd zorii adânci
văd un ieri străvechi
Văd ce nu știu
și simt universul trecând
între mine și ochii tăi
-traducere de Catalina Franco
**
Adonis, ”Dialog”
„Tu pe unde umblai?
Care lumină sub genele tale plânge?
Tu pe unde te-aflai ?
ce-ai scris – arată-mi?”
Eu n-am răspuns. Cuvinte nu mai aveam
Sub ceața cernelii nu mai aflam nici o stea
Foile le sfâșiasem
Care lumină sub genele tale plânge?
Unde erai?
Eu nu răspundeam
Noaptea era cortul beduinilor
felinarele erau trib
iar eu un soare slăbit
sub care pământu-și schimbase colinele
iar rătăcitorul se încrucișa cu o cale lungă
-traducere de Catalina Franco-
**
Adonis, ”Ieri”
Cu întâia stea mi-am închis ușa camerei
Am tras perdeaua și m-am culcat cu scrisorile ei
Și iată perna e udă, cuvintele-s pline
sunt magician, numele ei e tămâie și e cățuie
sunt magician, ea e scântei și e templu al primului jar
mă întind în adâncul fumului
desenez semnele
îi fac o vrajă pe rană
Îl șterg cu pielea-mi
O, rană o, luminatule iad
O rană o, moarte, prietenă mie
În rană sunt turnuri cu îngeri
Un râu ce porțile sale le închide, e iarbă ce umblă
Un om care se despoaie
Desfoaie mirtul uscat și aduce recunoștință,
Apa îi picură-n creștetul capului,
Se înclină și-apoi dispare
Visez –
Spăl pământul până-n oglindă
Și îl lovesc cu un zid de nori dintr-un arbust de foc
Clădesc o cupolă de lacrimi le modelez
Ca dar suprem – ce mi-ai pregătit?
„- Cămașa mea, cea învăluindu-ne-n ziua nunții.
Și-am să cobor în mormânt cu tine
Pentru a-ți face ușoară moartea iubirii
te amestec cu apa mea și te dau morții ca să te bea
îți dărui bunul meu: mormântul și-ușurătatea morții.”
Odată am văzut pe pământ un flacon
O mare înclinată
Plină de scoici, de creaturi reîncarnate
De păsări de aripi
Și atunci am zis
Fie ca limpiditatea femeii să fie limpiditatea cerului
Fie ca lumea să fie o piatră sexuală
S-o văd ca o mare înclinată
Să-i iubesc spuma, să-i sap un colț
mai aproape de ochiul meu
să jur pe valuri că ele-s vecinele mele
Plimbând după sarea lor frământările mele
Ele veghind cu mine ori adormind
In mine citind al lor propriu ecou:
El spuse: (Ești înger și numai sub piele vezi
E singura asemănare între tine și înger
N-ai vrea oare tu să descoperi tărâmul adâncurilor?
De vrei, lasă oricui altcuiva
Tărâmul înaltelor vârfuri.)
-traducere de Catalina Franco–
**
Adonis, ”Semnele operei vântului”
Mi-am scris identitatea
Pe chipul vântului
Dar am uitat să-mi scriu numele.
Timpul nu se oprește asupra scrisului
Ci semnează cu degetul apei
Copacii din satul meu sunt poeți
Își scufundă piciorul
În călimările cerului.
Iar vântul obosind
Cerul îi desfășoară un covor ca să se întindă.
Memoria e casa ta de la urmă
Dar tu nu poți trăi acolo
Doar cu un trup devenit chiar el amintire.
În pustiul limbajului
Scrisul e o umbră
Unde ne adăpostim.
Mormântul cel mai frumos pentru un poet
E golul cuvintelor lui.
Se poate ca lumina
Să te inducă în eroare
Dacă se întâmplă asta
Tu să n-ai teamă, vina-i a soarelui
-traducere de Catalina Franco–
**
Adonis, ”Oglinda saniei negre ”
Spuneai: Chipul meu e o navă, trupul meu – o insulă,
apa, organul dorinței.
Spuneai: Pieptul tău e un val,
noaptea zdrobită sub sânii mei.
Soarele-i vechea mea închisoare,
Soarele-i noua mea închisoare,
Moartea e sărbătoare, e cântec.
M-ai auzit? Sunt altceva decât noaptea asta,
Sunt altceva decât patul ei suplu și luminos.
Trupul meu – cuvertura, mătasea
Din fire țesute cu sângele meu.
M-am rătăcit și în trupul meu
mi-era rătăcirea …
Frunzelor datu-le-am vântul,
Lăsatu-mi-am genele-n urmă,
Și cu furie am jucat enigma cu divinitatea
Și am trăit Evanghelia alăptării
Spre a afla în vestmintele-mi
piatra rătăcitoare
M-ai recunoscut? Trupul meu mi-este cuvertura,
Moartea e cântul meu și palatul caietelor mele,
Cerneala mi-este mormânt și pridvor,
O sfâșiată, o pustiită hartă a lumii
În care cerul a îmbătrânit,
O sanie neagră târâtă de lacrimi și suferință.
Ai să mă urmezi? Trupul meu este cerul meu,
Deschis-am larg coridoarele spațiului
În urma mea eu mi-am gravat genele,
Drumuri ducând la un idol antic.
Mă vei urma? Trupul meu este calea mea.
-traducere de Catalina Franco–
**
Adonis, ”Oglindă pentru o întrebare”
Am întrebat și mi s-a răspuns
Ramura înconjurată de foc
e o pasăre
Mi s-a mai spus și că fața mea
era o undă
Că fața lumii era oglindă
că far – tristețea matinală
Eu am venit
Pe drumul meu lumea era cerneală
Oricare freamăt – o frază
Eu nu știam că-între noi
s-a aruncat un pod – mulțime
de flăcări și profeții
Un pod de frăție
Nici nu știam că chipu-mi
era o navă plutind
într-o scânteie
-traducere de Catalina Franco–
**
Adonis, ”Atingând lumina”
Într-o noapte cu lună plină
scrutează o galaxie
Vei vedea acolo un fluviu
cu brațele tale – râuri
cu pieptul tău – estuar
Azi cerul și-a scris poemul
cu o cerneală albă
apoi a numit-o zăpadă
Cu cât îmbătrânești
tot mai tânăr e visul tău
Visul crește în timp ce tu
pășești spre copilărie
Visul e un armăsar
care ne mână departe
fără să facă vreun pas
vreodată
Istovit de-a călători un vis
a coborât la un râu
la cel mai de-aproape
voind a-și spăla cămașa
Abia de și-a pus piciorul în apă
că i s-a topit cămașa
și-a dispărut
O roză iese din pat
ia mâinile dimineții
ca să se frece la ochi
Un palmier vorbește cu trunchiul
Un trandafir – cu mireasma
Vântul și spațiul umblă
rătăcitori împreună
Un curcubeu?
O fundă
Cerul legat de pământ
într-o singură împletitură
Se plimbă pe văile toamnei
dar sprijinit pe o mână
primăvăratecă
Și cerul plânge
însă lacrima-și șterge
cu eșarfele zărilor
Când oboseala îi vine
ca să se culce vântul
peste întinderi
așterne covoare
În pădurea zilelor mele
nu-i nici un loc
‘n afara vântului
Spre a atinge lumina
va trebui să te sprijini
pe umbra ta
Uneori simt cum vântul
e un copil care urlă
pe umerii mei purtat
Copacului cum i-ai descrie
aroma fructului?
Iar provei cum
truda frânghiei?
Precum o mână
așa plutește lumina
pe trupul tenebrelor
Este al spațiului umăr
cel prăbușindu-se acolo
sub norii întunecați
Spațiul – în ochiul ghilotinei
e de asemeni
și el un cap de tăiat
Nu poți să fii felinar
dacă pe umerii tăi
tu nu duci noaptea
Voi face un pact cu norii
ca să sloboadă ploaia
Voi face un altul
cu vântul
să ne sloboadă
pe mine și norii
Cuvântul e vatră-n exil
e drum în patrie
Cât de ciudat e acest pact
cel între val și mal –
malul va scrie nisipul
iar valul va șterge scrisul
Memoria – o altă casă a ta
unde nu poți intra
decât cu un trup devenit
amintire
-traducere de Catalina Franco–
**
Adonis, ”Trandafirul alchemic”
Ar trebui să călătoresc în paradisul cenușii
printre arborii lui ascunși
în cenușă sunt basme
sunt diamante și lână de aur.
ar trebui să călătoresc în foame, în trandafiri
gata de cules ar trebui să călătoresc
sub arc de buze orfane să mă odihnesc
în buze orfane în umbra lor rănită
acolo e trandafirul alchimic.
-traducere de Catalina Franco–
**
Adonis, ”Urlu”
Homo Homini Lupus
Plaut
Urlu unde după nimic nu mai sunt cuvinte
urlu la cei care văd în tine
haosul rămășițelor morții
într-o liniște mormântală.
Urlu pentru ca-n voce să înflorească vântul
până ce zorii se fac
în sângele meu grai și cântec.
Urlu: la voi, la cei care mă vedeți
tăcând acolo unde cuvântul nu zboară,
eu și noaptea urlam ca să mă cunosc.
Citesc în cartea prezentului, – copiii au spus:
acesta e timpul care-a
înflorit în al ruinelor pântec, –
și au scris:
acesta e timpul în care am văzut
pământul crescut de moarte,
până și apă – chiar apă – înșelată de apă
am văzut.
-traducere de Catalina Franco–
**
~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
Adonis, „Stelele”
Umblu,
iar stelele-mi umblă în urmă,
spre ziua de mâine a stelelor,
spre ziua tainei,
a morții, a florii,
a solitarei trude.
Ele îmi omoară pașii și-mi renasc sângele.
Sunt drumul ce încă nu a început,
nu văd niciun zăcământ.
Eu mă îndrept spre mine,
spre ceea ce stă să vină.
Umblu,
iar stelele-mi umblă în urmă.
-traducere de Catalina Franco-
**
Adonis, ”Drumul pe care-l străbat”
Drumul pe care-l străbat în jos și-n sus
către tine,
este chiar drum?
Atunci de ce se întinde
și se îndepărtează
pe când eu ma duc ?
-traducere de Catalina Franco–
**
Adonis, ”Mâna ei e-n a mea”
Mâna ei e-n a mea
suntem amândoi străini
și amândoi vom fi mâine morți
în paturi îndepărtate.
Învăluiește-ne cu fantasmele noastre
ori cu legendele zilelor noastre,
fă-te străin și te-apropie
ca un ocean legănat pe o scară de spumă,
ori ca un trup.
-traducere de Catalina Franco–
**
Adonis, ”Ori de câte ori noaptea”
Ori de câte ori noaptea
îmi citesc trupul
port trupul ei,
sunt uluit când citesc
iubirea lui:
noaptea n-ar putea fi decât
trăsăturile,
tainele ei, ea n-ar putea fi decât
numele ei.
-traducere de Catalina Franco–
**
Adonis, ”Rana noastră nu mai e una.”
Rana noastră nu mai e una.
Te-am întâlnit – tu, cetatea – înscrisă-n furtună
cu marea dezlanțuită.
Sunt totdeauna copilul îndrăgostit de singurătate
trupul meu, de uimire, de exaltare,
nu se mai află în piele.
Rana noastră nu mai e una.
traducere de Catalina Franco
**
Adonis, ” Un nor i se-aseamănă”
Un nor i se-aseamănă –
e ca pleoapele sale,
e aidoma membrelor sale,
e asemenea ramurilor
împrăștiate pe chipu-i
la întâlnirile noastre.
Un nor ce hrănește gândul – al meu:
e ploaie între gene ori e chemare?
E o călătorie-n adâncul tainelor sale
ori în caravanele aerului?
-traducere de Catalina Franco–
**
Adonis, ”Calea ducând către tine”
Calea ducând către tine
Nu știu de unde vine, și nici cum duce la tine,
Cum să o pătrund, și cum
Să mă transform
În sărbătoare pentru dorințele ei
Mă întrebam
Aș voi poate să mă întorc?
-traducere de Catalina Franco–
**
Adonis, „În umbra lucrurilor”
Prefer să rămân în umbră;
să rămân în misterul lucrurilor.
Îmi place să mă arăt unor creaturi.
Straniu ca arta.
Anonim,
evaziv
și uitat.
În fiecare zi
să mă nasc iar.
-Traducere de Catalina Franco–
_________________________________
Adonis, ”Pierderea”
Pierdut, îmi arunc fața în praf
iar dimineața,
o arunc nebuniei.
Ochii mei sunt de iarbă și sunt de foc.
Ochii mei sunt flamuri și emigranți.
Pierdut, îmi arunc fața în praf
în zori.
Mă nasc la capătul drumului. Urlu.
Și cum mai urlă cu mine și praful și drumul.
Ce minunat, o, Doamne, că fața mea,
se pierde în mine! Ce minunat să mă pierd
îmbrățișat de flăcări!
O mormânt! o, sfârșitul meu
când primăvara începe!
Traducere de Catalina Franco–
__________________________
Adonis, ”Paragrafe ale unei scrisori scrise pe 23 septembrie”
Din insomnie îți scriu, dintr-o groapă neagră ca un asediu:
cerneala mea este piatră, pulbere vârful degetelor.
Iubire, destin ce mă înconjuri până devin nimic,
oprește strălucirea, fă ziua să se stingă.
Poartă înapoi pașii mei, întoarcerea-mi fă-o zid.
Numai paloare și zgură pupilele mele răsfrângă.
Inima mea e de piatră în al tău întunecat alcov,
alcov cu doar o fereastră, cu tristă, grea draperie.
Din colivia aceea inima mea ieie-și zborul.
Oasele mele se prind de părul tău ciufulit
de sânii tăi de crin, de talia ta mlădie,
de rochia descheiată, de coapsa ta aurie.
O spun într-un cuvânt: adevărul e numai scurt.
Iubirea noastră fie vifor pe mare, foc.
Mâine o să plec din captivitate,
din închisoarea unei iubiri tinerești nebune,
cu sângele arzător, cu dorul de viitor, însetat.
Viața nu se împiedică-n pașii mei, nici nu s-oprește:
întorc pământul pe dos, o altă cale nu este.
-traducere de Catalina Franco–
___________________________
**
Saíd Ésber, mai cunoscut sub numele de Adonis (Syria, 1930). Este unul dintre candidații obișnuiți la premiul Nobel pentru literatură. A scris unele dintre cele mai semnificative cărți de poezie arabă din timpul nostru. Aici – o poezie scrisă în timpul șederii sale în Mexic în 2012.
Adonis, ”Omagiu singurătății”
Singurătate – grădină
cu un singur copac.
pe acest drum am trecut
eu cu prietenul meu – poetul.
Ce straniu!
Pașii lui zboară totuși cu praful.
Prieten sunt cu narcisa.
Iubesc o altă floare
pe care n-o amintesc.
Însetat, doar apa la care nu pot ajunge
mă mulțumește.
Să nu ai taine
e, de asemeni, o taină.
Știu că absența
dăinuie ca întrebare.
Îmi place ploaia
iubind paloarea pământului.
De făptuiești
doar spre-a obține ce îți dorești,
neimportant rămâne ceea ce faci!
Prefer trădarea cuvântului
față de cuvânt,
decât credința pietrei față de piatră.
După urcuș vine coborâșul?
Nu cred –
Înaltul întotdeauna duce la mai înalt.
Ceea ce tu îți spui,
îi spui celuilalt –
chiar dacă n-ai vrea să-i spui.
Nu știu a fi știind
mai mult decât neștiința-mi
despre ceea ce încă nu știu.
Spun unii: e simplu ca să imiți.
O! Marea! De aș putea-o eu imita.
Uit totdeauna ce am
spre-a mă elibera
de ceea ce mă are.
Individualul – o unitate a infinitului.
Mulțimea – o infinitate a unității.
Uneori
soarele nu te-ar putea lumina
în schimb
o lumânare te luminează.
Dorința mea: puterea mea de-a dori
să fie peste puterea mea
de-a-mi îndeplini dorințele.
Bărbatul singur: doar o aripă.
Femeia singură: aripă ruptă.
Îmi voi părăsi
singurătatea
spre-a mă îndrepta dar unde?
Stau în fața oglinzii
nu ca să mă privesc,
ci ca să mă asigur:
ceea ce văd oare într-adevăr sunt eu?
Jurase mereu curcubeul
să rătăcească
fiindcă-și pierduse prima lui casă.
Iar ieri, când m-am trezit,
am văzut soarele frecându-și ochii
de geamul ferestrei mele.
Afirm că soarele e o altă umbră,
dar nu am dovada.
Afirm că luna e un alt foc…
și am dovezi atâtea.
Trecutele mele zile au un mormânt
și nici un cadavru.
Ce stranie mi-e amintirea!
E o grădină plină
de tot soiul de arbori deși
eu nu văd nici un singur fruct.
Cuvintele – cele știute – au fost luate
din pădurea tristeții.
Uneori simt
că abisul spre care privesc
nu e destul de larg pentru pașii mei.
Îmi mărturisesc greșeala
– cred c-am avut dreptate.
De câte ori întreb
mă împart în două:
a mea întrebare și eu –
Întrebarea mea vrea răspuns
eu mai caut o întrebare.
De ce în noaptea aceea simțeam
că ceru-i chitara nopții,
corzile rupte – stelele?
Oare fiindcă dormisem singur?
Acuma știu de ce
cei ce visează doar la lumină
laudă uneori întunericul.
Aud în cuvinte acei clopoței
anunțând o a treia mea naștere.
Tot ce nu am scris
am uitat.
Și-acum îmi scrie.
Scrie –
– acesta e modul suprem
de a te citi pe tine
și de-a asculta lumea
Dă bună ziua în drumul tău
dacă voiești ca soarele
să te însoțească.
Mă răzvrătesc contra flăcării
ce mă călăuzește.
Flacăra ce conduc
se răzvrătește în contra-mi.
Deschid un lac al uitării
și îmi înec povestea.
E prea târziu
să fii tu însuți și să și știi cine ești…
pierdută-i copilăria.
Tu îmi dai fața ta,
eu îți dau ale mele gânduri.
Promisiunea noastră e vuietul:
călăuzește-mă, mare!
Spre-a fi frate cu dimineața
fraternizează cu noaptea.
Ce pot face eu pentru cerul
pe umerii mei
ofilindu-se ?
Tu voi în tine să ardă codrul imaginilor?
Atunci încălzește-te la focul sensului.
La începuturi a fost perechea,
apoi fu primul păcat
ce s-a numitu-s-a singurul
unicul.
Am să scriu, așadar, cuvântul pereche,
cum aș săpa o fântână,
și am să-l pronunț
de parcă
ar fi să încolțească apa.
Totul arde în jurul lui
e foc în ceruri,
e foc în ape.
De unde acel frig-atunci
care-mi pătrunde în oase?
Te poți apăra de orice
doar de timp – nu.
-traducere de Catalina Franco –
______________________________
Edward Munch, Singuratate
Adonis, ”Adoniada”
(Poezie-testament inedit al lui Adonis)
„Totul e praf”, spune praful de ce venim
noi pe pământ dacă transgresiunea nu este cheia
Înalț făclia pătimirilor noastre: o salut pe Sajah.
Este aici nu pentru ușurătatea șederii ori pentru
deschiderea căilor, locul e prizonierul misterelor,
al nenorocirii îngrozitoare.
Tenebrele cântă, dansează, maestrul lovește
turmele sale cu bicele lui – bicele lui
Nave ale copilelor la marginea haosului.
Ei scriu fierul, eu scriu un imn:
Nu-l imita
pe acest creator …
Inventează
un alt creator pentru zorii de mâine,
și spune cu pasiune:
Între cer și mine sunt numai poduri
de aer și pulbere.
O floare se ofilește
îi pregătesc înmormântarea
au să vină oare mângâietorii, de ea au să se apropie,
au să împărtășească durerea?
O floare moartă
eu nu văd apa pe care frunzele ei o beau
nu văd vreo răsuflare nici amenințătoare nici precaută.
Veacul și-a pus lăcatele
încuietorile sale
în mâinile unui ucigaș.
O fantasmă plutind
pe o apă fără de țărm
spuse despre el:
Era o balenă pe nume călugăriță 1)
oamenii crezură că este
cea cu aroma trupului mort în brațe.
Suntem, oare, noi toți, pe calea pasiunilor noastre
și în căutarea lor, în fluxul și în refluxul lor,
suntem oare profeți despotici?
Trenul care nu poate ghici de ce sosește și de ce pleacă
și de ce îl conducem
trenul care noaptea nu vede noaptea,
iar spre ziuă nu vede zorii
ce nu distinge inevitabilul de îndepărtat
trenul avariat pe ce drum ne va duce
până la ultimul loc,
pân’la sfârșitul dorințelor noastre gravate
de către lumini?
Prietenii mei îmi spun: Gândurile noastre, faptele noastre și zilele noastre
sunt limbi polenizate în cerneala din care timpul
își potolește setea.
Prietenii mei îmi spun: în noi natura înseamnă litere
cu care ne scriem pașii
iar ritmul noi ni-l căsătorim cu ale lor capricii.
Prietenii mei, fără înțelepciune, sunt înțelepți.
Rușinea și ezitarea și pierderea care nu duc
la întâlnire
nu-s vreun dor arzător ori vreo reminiscență
a unor vremuri
sunt oare jocul misterului ori semnul bătrâneții?
Eram din ce în ce mai îndrăgostit de ceea ce rațiunea ignoră
cum să te întorci acolo, de ce să chinui a explora
adâncimile sale.
Rătăcesc în pădurea de simțuri, invocându-mi prostiile copilăriei
Îmi rătăcesc privirea spre-a mărturisi și locul și
lucrurile
am deodată senzația unui alt sânge într-un alt trup
mai bun ca al meu
trăind într-un teatru sumbru.
Singuraticul strânge adversarii spunându-le
cumnaţilor, nepoţilor și fiilor lor: Eu nu sunt
dintre-ai voștri singuratic înseamnă popoarele
care luptă și se ridică și se coboară în el.
El este tronul și oamenii din jurul lui sunt beți
fiece cap e un mod de a ajunge la el fără vreun loc pentru
vreun alt nume decât al lui și pentru alte precepte decât
ale lui
El este tronul, nu, nu nu m-aș mira de m-aș
preface în smochine
brigand sau profet să-mi adore chipul și să mănânce
când caută pâine, nu
n-aș fi surprins de s-ar preface într-o sabie
cu care să taie capete, iar eu – ce-aș spune eu
mulțimilor zbuciumându-se înspre mine?
Ei predică: „ucide” – Orice moarte este permisă
cum de nu-s scrise faptele-n pulbere? Oare de ce
curge sângele soarelui prin trupul vidului? Împrăștiat
citește-n pământ: o casă își ia rămas bun de la casă.
citește-n pământ: acum curge sângele.
citește-n pământ: exilul reînnoiește exilul.
De ce trupul meu va fi uitat orașele: mi-e capul plin?
Într-o bună zi poate am să-mi incit sufletul să renunțe la sine
și poate voi voi a-i spune că între noi totul s-a sfârșit.
După aceea, poate o să mă întorc
să-i spun să o luăm de la capăt.
Întunecime întunecime
Cutia toracică, inima, trupul abandonându-se
stăpânului lor
zgomotul scriind timpul, tăcerea întrebărilor
Și jarul cedând goliciunii lor
Întunecime întunecime
Chiar dacă e claritatea cea care curge din soare
e tot mai întuneric.
Au străbătut-o înaintea noastră –
Aud podul povestind
apei ce curge pe dedesubt
cu trecători apăsându-i deasupra
cu trecătorii târându-și prezentul un pas – nădejde
un pas – nenorocire
podul se îmbracă în fantomele lor și adoarme singur.
Locul e de fantasme gemânde de palmieri
și de măslin ale căror ramuri se înlănțuiesc în
dorința de-a fi
de-a fi doar un vas de iubire.
***
… Așa încât am să spun: Al-Ma’arri
încă nu a murit și Al-Mutanabbi
e întotdeauna singur fără prieten ori cineva
îngrijorat
de-ale lui chinuri, toți sunt
răutăcioși și geloși
am să spun: că ei trăiesc – fără legământ, fără ideal,
rătăcind în lumină.
Păsări se întorc și pleacă, soarele este pe calea de a apune
alunecând din pat și drapându-se în noapte de ispitele lor
șeicul întinde covorul de rugăciune sub o pergolă
nici câmp nici iarbă nimic nu înflorește nimic nu se vestejeste
pe-aceste câmpii
***
…„nici o viață care să nu fi fost reală”: astfel se spusese în
poezie dar nici o viață în afară de cea în care noi viața ne-o trăim nu este o
prezență și din întâmplare o casă
a cărei distrugere încă nu s-a întâmplat
aici ori acolo unde fiece soare și fiece umbră este
în sine reală – viața asta cu măruntaiele ei
sfâșiate sub pașii noștri, cu scânteietoarele ei măruntaie
luminându-ne pașii noștri – ea
singură este viața – reală este doar ea.
***
… Miros pământul unific în el trupul meu și numele meu poemele mele și trupul meu.
Nordul e sfâșiat de către zeul său de fiece dată când
este mișcat și se înclină înspre sud, nordul este captivul
conciliant al istoriei sale, dar nici o dată nu a fost drept.
Sudul este o carte fără de cititor bolnav de un rău incurabil
Cu toate acestea, el este cartea dintâi.
***
… Nu mă învinovăți așadar
Nu mă învinovăți când – sub forma iubirii -mereu repet:
eu nu vrăjesc decât imposibilul.”
-traducere de Catalina Franco–
________________________________
**
1) Nun – Ibn Kathir comentează:
S-a spus că „Călugăriță” se referă la o balenă mare care este purtată de curenții apelor marelui ocean, iar pe spatele ei poartă cele șapte pământuri , așa cum este povestită de imamul Abu Jafar Ibn Jarir. . Povestit de Ibn Bashar, povestit de Yahya, povestit de Sufyan Al-Thuri, povestit de Sulayman Al-Amash, povestit de Abu Thubian, povestit de Ibn Abbas care a povestit: „Primul lucru creat de Allah a fost creionul și i-a spus „Scrie”. ‘. Creionul a întrebat: „Ce să scriu?” Allah a spus: „Scrieți destinul (tuturor lucrurilor)”. Deci creionul a scris tot ce va fi din acest moment până în ziua Judecății”.
Apoi Allah a creat „Nun” și El a făcut să se ridice vaporii pe care au fost create cerurile și pământul a fost apoi turtit pe spatele lui Nun. Apoi Călugărița a devenit nervoasă și (ca urmare) pământul a început să se legene, dar (Allah) s-a legat (pământul) cu munți ca să nu se miște pământul…
**
Adonis, ”Dorință”
Dacă un cedru
brațele mi le-ar deschide
printre crânguri de adâncuri, de ani.
Dacă m-ar apăra
de perle și de ispititoare lumini.
Dacă eu aș avea rădăcinile sale,
iar chipul mi-ar fi ancorat de scoarța sa tristă.
Atunci m-aș face nour și fulger
în depărtare,
în acea patrie a încrederii.
Dar eu trăind
cu toate crengile-n crângul
de-adâncuri și de ani,
pe fruntea mea este foc,
e focul febrei, e focul pieirii,
e focul mistuitor al pământului care mă ține.
-traducere de Catalina Franco
**
Adonis, ”Doarme”
Doarme –
chipul ei e floare și trandafir,
culorile-i se armonizează,
culorile ei contrastează,
o dată roșu aprins de trandafir de Damasc,
o altă dată gardenie
ce îmbrățișează o iasomie.
O altă dată stea
plutind pe o navă de nuferi.
-traducere de Catalina Franco–
Ali Ahmad Saïd Esber, de origine rurală, s-a născut la 1 ianuarie 1930 în satul Kassabine, din Siria. La douăzeci de ani, a luat pseudonimul de Adonis, a citit Baudelaire, Rilke și, mai târziu, Michaux, Char. A ales naționalitatea libaneză în 1962. Poezia sa exprimă durerile și speranțele culturii arabe contemporane. Adonis locuiește la Paris din 1986.
Călătoresc doar între
Un vis și un vis
Trupurile noastre și cele două fețe ale lor
Flux de lumină și două cântări
Călătoresc numai
Spre a-mi lumina
Fața adevărului în trupurile noastre
Visul și realitatea sunt doi copii:
Unul e spațiul
Altul e timpul…
ADONIS
Je ne voyage qu’entre
Un rêve et un rêve
Nos corps et leurs deux visages
Flux de lumière et deux chansons
Je ne voyage que pour m’éclairer
La face de la vérité dans nos corps
Rêve et réalité sont deux enfants :
Celui-ci est espace
L’autre est temps
(…)
ADONIs
Lui Adonis îi place să-și prezinte Adoniada ca o autobiografie intelectuală și poetică. Pornind dintr-o tradiție arabă preislamică, el folosește poezia cu un scop umanist de toleranță și deschidere, fără a pierde vreodată simțul lirismului inspirat. Adoniada este atât o epopee care spune povestea mitică a divinității reînnoirii, Adonis, de la care poetul și-a împrumutat numele, cât și o mărturie emoționantă a modernității noastre. Beirut, Damasc, Londra, Erevan, Shanghai, New York, Efes, Paris, atâtea etape ale unei călătorii interioare. Artaud, Baudelaire, Rilke: Rimbaud, Orpheu, al-Mutanabbi, Confucius, Homer, Dante: atâtea ghiduri pentru o coborâre în iadul unei lumi devastate și pentru o înălțare către un vis de lumină:
”O, fluture, fluture, venit-ai să mă iei? Ia-mă, corpul meu este o mână de praf, arată-te și apropie-te.”
Adonis
**
În această ultimă lucrare, Adonis adună poezii pline de evocări halucinante, nebunești, elemente naturale se îmbină cu dragostea, durerea, pământul și exilul. O lectură de o frumusețe totalizantă, mișcătoare și sfâșietoare.
”Pădurea iubirii din noi”, 2009
**
(Ali Ahmad Saïd Esber) s-a născut la 1 ianuarie 1930 în Qassabine, Siria. Este autorul unei opere poetice monumentale larg tradusă în întreaga lume, și în special, în limba franceză, la Seuil (”al-Kitâb” – ”Cartea”, în trei volume, precum și eseurile sale cosemnate cu Houria Abdelouahed, ”Violence et Islam, Profeție și putere”), la Mercure de France, la Gallimard și la Canoë.
”Pădurea iubirii din noi”
Ea este magiciana
Încărcată cu un sat de povești strămoșești,
Cu norii care le-au învestmântat
Iată-o acum în splendoarea sa
Plimbând
Un stol de chipuri abia creionate
Un zbor de păsări se învârte în juru-i
În mâini are o furcă de tors
Ce oare vor spune firele toarse de degetele suspiciunii
De noaptea și de – veghindu-ne – ale ei umbre?
**
Adonis, ”Pădurea iubirii din noi”
Nu spune: cheia casei mele era vocea pașilor săi
Nu spune: casa mea era ecoul său
Spune: Am învățat să-mi luminez veșnicia
Pe terasele numelui său
Spune: trupul meu este împrăștiat în trupul său
**
Cum să rămân rădăcină pentru iubirea ta
Când eu nu sunt nici apă, și nici pământ? În umbră
Mă neg pe mine, în soare
Mă întreb de unde am venit? Dar
Am să încerc să învăț unde și cum să rămân
Un nor pentru dragostea ta
**
Fă-mă așa cum doresc
Fă-mă valuri – așa cum eram
Oricare din venele mele
E o corabie de iubire
Nu crede
Eu nu am spus niciodată:
Că aș tânji după țărm
**
Aceștia sunt pașii noștri: Ababils 1pentru cei pândindu-și
Stelele lor, felinare pentru rătăcitorii
În stare-a tăgădui izvorul care ne potolește setea
Distrași de pasiunile noastre
În tine-mi iubesc rătăcirile. Le dezlănțuiesc
De parcă Dumnezeu mă oprimă în dragostea mea pentru tine
1 – Ababils (Ah-bah-bill) erau maiestuoșii vulturi aurii cu trei capete .
Angoasă drapată în lumina
Oglinzii
Rănilor, dați-mi mugurii ei
Și faldurile Și minunile stărilor sale Dați-mi-le.
Ferestre deschise, un măslin
Și rămășițele împrăștiate
Unde ți-este lanseta?
Unde e mugurul fraged
O trandafir
Al amintirilor
**
catalinafrancoblog 