Yiannis Ritsos, ”Amurg – Crepuscolo – Λυκόφωτος”

Știi cum e clipa aceea dintr-un amurg de vară
într-o odaie închisă; o slabă lumină roză
diagonală pe bârnele din tavan; și-o poezie
pe masă, neterminată, doar două versuri, atât,
promisiunea unei călătorii minunate
pentru o oarece libertate și-o oarecare autarhie,
și pentru nemurire (desigur, ea, doar relativă).

Afară, pe stradă, noaptea întrezărită deja
în luminoasele umbre-ale zeilor, în oameni,
în biciclete, și în curțile goale, în muncitorii tineri,
cu uneltele lor, cu părul lor umed și îmbibat
de stropii de var, cu hainele lor uzate, și care
dispar în apoteoza vaporilor vesperali.

Opt cruciale bătăi în pendulul aflat deasupra
scării, de-a lungul coridorului – bătăile necruțătoare
poruncitoare ale ciocanului, ascuns după cristalul
în umbră și, în același timp, secularul sunet
al acelei chei despre care nu reușești niciodată
să afli precis dacă cu ea deschizi ori închizi.

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

Conosci quell’istante del crepuscolo estivo
dentro la stanza chiusa; un tenue riflesso rosa
obliquo sull’assito del soffitto; e la poesia
incompiuta sul tavolo – due versi in tutto,
promessa inadempiuta di un meraviglioso viaggio,
d’una certa libertà, d’una certa autosufficienza,
d’una certa (relativa, beninteso) immortalità.

Fuori, per strada, di già l’invocazione della notte,
le ombre leggere di dèi, uomini, biciclette,
quando si svuotano i cantieri, e i giovani operai
coi loro attrezzi, coi floridi capelli fradici,
con qualche spruzzo di calce sugli abiti consunti,
svaniscono nell’apoteosi dei vapori vespertini.

Otto colpi decisivi del pendolo, in cima alla scala,
per tutta la lunghezza del corridoio – colpi inesorabili
d’un martello imperioso, nascosto dietro il cristallo
ombrato; e simultaneamente il rumore secolare
di quelle chiavi che non è mai riuscito a stabilire
con precisione se aprano o chiudano.

-traduzione di Nicola Crocetti-
________________________________