Carlos Javier González Serrano, despre cartea ”Viețile lui Nietzsche”, de Miguel Morey
Confruntarea, ca obiect de studiu, cu viața titanului Friedrich Nietzsche (1844-1900) este o provocare caleidoscopică pentru orice cercetător. Dacă opera sa a fost trasată prin puncte de vedere plurale și uneori conflictuale, a fost tocmai pentru că existența sa a fost afectată și de evenimente care, uneori, într-o deschisa contradicție, păreau să se pună toate unul împotriva celuilalt pentru a forma un gând coerent, unic, definitiv. În multe ocazii, chiar lui Nietzsche i-a trebuit o trudă îngrozitoare ca să se recunoască în scrierile sale, în fața cărora stătea de parcă ar fi fost o oglindă rară care poate deforma, falsifica sau chiar inventa realitatea.
Și asta fiindcă viața lui Nietzsche a fost viața unui scriitor, așa cum ne asigură profesorul Miguel Morey în esențialul său studiu ”Vidas de Nietzsche”, (Alianza Editorial, 2018): firul comun al existenței gânditorului din Röcken este dat, în cuvintele lui Morey, de modul în care filosoful „intră, susține și părăsește fiecare dintre cele mai relevante puncte ale vieții sale de scriitor, cu piscurile și văile sale”, cu circumstanța agravantă „că, fiind și filosof, la scriitorul Nietzsche, dansul gesturilor sale are loc în gând ”.
Un gând care, de la începuturile sale, se dă în și pentru singurătate. Se poate spune chiar că filosofarea lui Nietzsche este un exercițiu care necesită singurătate și că el se pregătește să supraviețuiască în și în ciuda ei. Așa cum a scris în ”Aurora”, „încetul cu încetul, mi-a devenit clar care este cel mai general defect al tipului nostru de instruire și educație: ”nimeni nu învață, nimeni nu aspiră, nimeni nu învață – să suporte singurătatea [die Einsamkeit ertragen]”.
Pentru cei care abordează pentru prima dată intensa biografie a lui Nietzsche, ar părea izbitor faptul că, de-a lungul anilor, cel care a fost recunoscut ca distrugătorul fundamentelor moralei iudeo-creștine, renovatorul gândirii occidentale și înfăptuitorul morții lui Dumnezeu a fost considerat, în copilăria sa, un copil plin de evlavie și de o religiozitate scrupuloasă. După cum relatează Morey, „De la o vârstă fragedă, Nietzsche și-a asumat destinul de predicator și s-a exercitat conștiincios pentru a îndeplini acel rol”. De asemenea, în acei ani pioși, marcați de figura exemplară a tatălui și de figurile feminine excesiv de afectuoase care l-au înconjurat, îl descoperă pe unul dintre cei mai fideli tovarăși ai săi: muzica: „impactul acelei întâlniri a fost atât de important, încât în 1851, mama lui i-a dăruit un pian și el a început să primească educație muzicală ”, își amintește Morey.
Dar nu există o întâlnire fericită fără o trista contrapartida, continuă Miguel Morey, „o companie la fel de fidelă ca muzica va fi, de-a lungul vieții lui, boală și durerea”. Moartea timpurie a iubitului său tată (1849), care l-a marcat pe viață, precum și cea a unuia dintre frații săi (un an mai târziu, în 1850, cu care s-a întâlnit în vise și pe care chiar a crezut că îl vede ca spirit), au fost lovituri la fel de premature pe cât de definitive, care au modificat pentru totdeauna nervii delicați ai lui Nietzsche, ducând la simptome dezagreabile care nu-l vor părăsi niciodată, cum ar fi durerile de cap chinuitoare și durerile de ochi, și la atacurile de angoasă (fizică și psihologică) și de panică. Ani mai târziu (1882) i-a mărturisit prietenului său Erwin Rohde într-o scrisoare elocventă colectată de Morey:
”Ce ani! Ce suferințe nesfârșite! Ce tulburare, ce anxietate și ce stare de abandon interior! Cine a suportat atât cât am făcut-o eu? Cu siguranță nu Leopardi! Da, astăzi am depășit toate astea și experimentez bucuria celor care au depășit suferința și sunt plini de noi proiecte dificile – și, dacă mă cunosc bine, cu perspectiva altor suferințe și tragedii care mă vor lovi chiar mai dur și mai greu, și cu curajul de a le înfrunta! – bunul meu medicament. Mihi ipsi scripsi – ; și să fac astfel ceea ce este mai bine – aceasta este morala mea: – singura care mi-a mai rămas.
Astfel vin anii de pregătire la Pforta, care vor modela pentru totdeauna caracterul filosofului și îl vor face excesiv de sensibil și chiar uneori maniacal și strict calculat. Orele de școală erau sufocante și nu puțin efort i-a trebuit ca să se obișnuiască cu ele. Atmosfera din Pforta, – unde a făcut niște prietenii sincere și a creat aproape mitica societate Germania, – a înlesnit începutul vieții departe de confortabilul cuib familial, în care se simțea protejat de mama și de sora sa. „Fatum e Historia” este unul dintre cele mai frumoase texte care au văzut lumina în acea perioadă, în care Nietzsche începe să se concentreze asupra problemelor care, pentru totdeauna, se vor amesteca într-un fel sau altul în scrierile sale: destinul, predestinarea, demonul personal, caracterul și formarea acestuia, durerea, moartea, pasiunile multiple ale inimii umane etc. „Ce determină soarta vieții noastre?, ” s-a întrebat Nietzsche. „O datorăm evenimentelor din vârtejul cărora suntem excluși? Oare nu temperamentul nostru este cel care marchează culoarea dominantă a evenimentelor? Nu ne apare și nu ne confruntă cu totul în oglinda propriei noastre personalități?” Într-un comentariu foarte înțelept, Morey subliniază: „Nietzsche încă nu știe despre existența lui Schopenhauer și totuși voința este deja plasată în centrul atenției sale. Și privirea lui își propune să dizolve antagonismul dintre fatum și liberul arbitru ”. Se pare că Nietzsche, în aceste scrieri incipiente, se străduiește să găsească primatul eului în fața exteriorului (faptele în sine, așa cum le va numi ulterior, inamovibilele) și a interiorului (biologia, componenta fiziologică care mai târziu va căpăta atâta importanță în gândirea sa). El scrie:
”În liberul arbitru, principiul singularizării, al separării de întreg, al nelimitatului este criptat pentru individ; Fatumul, însă, îl plasează din nou pe om într-o relație organică strânsă cu evoluția generală și îl obligă, în măsura în care încearcă să-l domine, să pună în mișcare forțele reactive; un arbitru absolut și liber, lipsit de fatum, l-ar face pe om un zeu; principiul fatalist, pe de altă parte, – un automat.”
Rânduri scrise de un adolescent a cărui forță intelectuală și preocupări începeau să apară și sa dea deja primele roade. În 1864, la vârsta de douăzeci de ani, s-a înscris ca student la teologie (disciplină la care va renunța) și la filologie clasică la Universitatea din Bonn. Cariera sa academică, din acel moment, va fi meteorică – deși au loc și primele incursiuni și ieșiri care îl vor conduce, după cum se știe, într-un loc cu reputație dubioasă unde, se spune și se speculează, ar fi putut contracta presupusul sifilis. Nietzsche a părăsit Bonnul și s-a stabilit la Leipzig sub învățătura (și protecția) profesorului său Ritschl. Este acel oraș în care Nietzsche se întâlnește, parcă într-un mister inițiatic, cu filosofia lui Arthur Schopenhauer, care ii deschide căi nebănuite până atunci : căi academice și intelectuale, dar mai presus de toate cele vitale. Va devora într-o singură noapte, conform propriei mărturii, cele două mii de pagini ale ”Lumii ca voință și reprezentare”.
Exista și o anecdota în acest sens, datorata unei scrisori a lui Nietzsche, și care arata tendința filosofică irepresibila a tânărului Friedrich către Schopenhauer :„Într-un mare număr de note biografice despre Nietzsche, se subliniază că entuziasmul său schopenhauerian este atât de mare, încât – posedat de metafizica sa – își abandonează lucrările filologice și scrie o teză, acum pierdută, cu titlul ”Schemele fundamentale ale reprezentării”, mergând atât de departe încât să îndrăznească să o depună la Facultatea de Filosofie, la care studia doar de doi ani, și sa solicite examinarea acesteia drept teză de doctorat. Eșecul acestei inițiative va duce imediat la întoarcerea sa la sarcinile filologice, chiar dacă acesta este doar un ocol provizoriu în deja inevitabila sa călătorie spre filozofie ”.
În orice caz, influența lui Schopenhauer asupra stării sale de spirit și asupra gândirii sale este incontestabilă (ceea ce va fi egalat doar de întâlnirea sa cu Richard Wagner, un alt pro- schopenhauerian, în noiembrie 1868). Nu a existat nici un tovarăș sau prieten cu care Nietzsche nu numai sa nu fi încercat să împărtășească ideile descoperite în înțeleptul Danzig, ci și să-l „convertească” la religia schopenhaueriană. Mai ales menționatul Erwin Rohde, cu care, explică Morey, „Nietzsche își va împărtăși preocupările și proiectele sale filologice, îndoielile sale pedagogice, devotamentul său față de Schopenhauer și Wagner și, de asemenea, cele mai intime întrebări ale sale”. Va fi amintirea lui Schopenhauer, precum și a iubitului său Emerson, care îl vor însoți pe Nietzsche în aventura sa în armată, îndeplinind serviciul militar obligatoriu din 1867. Merită să ne amintim o scrisoare curioasă, adresată însuși lui Rohde la 3 noiembrie același an, pe care Morey o aduce în discuție, în care Nietzsche nu se încredințează nimănui decât lui Schopenhauer – și apelează la Byron -:
”Vă asigur…că filozofia mea are acum șansa să-mi fie de folos în practică. Până acum nu m-am simțit umilit în niciun moment, mai degrabă am zâmbit adesea ca și cum ar fi fost ceva fabulos. Uneori șoptesc și eu ascuns sub burta calului: „Schopenhauer, ajută-mă”; și când ajung acasă epuizat și acoperit de transpirație, mă liniștesc cu o privire către portretul lui pe care îl am pe masa sau deschizând ”Parerga”, care acum, împreună cu Byron, îmi sunt mai simpatici ca niciodată .. .
Din acest moment, … încep cele mai cunoscute vieți ale lui Nietzsche: ascensiunea sa academică (foarte timpurie) la Basel, apariția publică problematică a ”Nașterii tragediei” (1872), certurile sale cu alți academici care vedeau în el un arivist, un tânăr îngâmfat, plin de pretenții, pasiunea sa (incombustibilă, peste măsură) pentru clasicii greco-romani, deteriorarea progresivă a sănătății sale și recesiunea sa – la început doar uneori, ulterior definitivă – profesoratul, bursele acordate datorită intervenției unor prieteni (în special a lui Franz Overbeck), călătoria italiana – foarte importanta – ( întâlnirea cu Lou Andreas-Salomé, niciodată corect și suficient apreciata, cu Malwida von Meysenbug și cu inseparabilul ei Paul Rée), durerile insuportabile și schimbările de dispoziție consecvente, ruptura finală și dureroasă cu Wagner (și cu moștenirea lui Schopenhauer), până la rezultatul fatal care, din 1889 până în 1900, il vor conduce într-o nebunie care îl lasă izolat: viu, dar paralizat, în lume, dar fără cuvinte. Ceva de care se temuse mereu: să nu moară la timp, să nu-și aleagă sfârșitul ca un adevărat erou tragic.
Intervalul (spațiul interstițial, dar foarte viu și care permite viața – Zwischenraum, cum îl numesc nemții -) care mediază în profunzimile tuturor acelor evenimente este relatat în ”Viețile lui Nietzsche” cu cunoștințele expertului și în proza ritmică și foarte plăcută a lui de Miguel Morey, căruia îi datorăm, fără îndoială, în această carte, cea mai bună și mai completă abordare a genealogiei gândirii acestui filosof care pasionează pe toată lumea, dintr-un motiv sau altul. Un document unic, plin de mărturii nietzscheene (și ale celor care l-au înconjurat pe gânditor), care va permite cititorului mai puțin avansat să intre în călătoria existențială a lui Nietzsche (cu momente stelare dedicate explicației lui Zarathustra), și care le amintește celor mai experimentați despre evoluția celui care a schimbat pentru totdeauna modul de gândire al Occidentului. Fără îndoială, cartea lui Morey va deveni un clasic al studiilor nietzscheene și, desigur, un volum esențial pentru a intra pe căile mereu incitante și mișcătoare ale gândirii lui Nietzsche. Trebuie să-i mulțumim profesorului Morey pentru acest efort valoros, pentru a fi unit, într-un singur document, complexa pluralitate a unui gânditor care, chiar și astăzi, ne apare ca o frumoasă și atractivă enigmă.
________________________________________________________________
-traducere de Catalina Franco-
La multi ani! 
catalinafrancoblog 