Pierluigi Cappello, „Iubire – Amôrs”

I

Caută, spre a te aprinde,

pe ceruri s-aprinzi lumina

și apoi întoarce-te aici, cu pielea ta

mai luminoasă ca pielea, din ochii

îndrăgostiți fă să nască

și să sporească lumina. Afară e frigul,

căldura e sub cuvertură,

căldura e pielea care alunecă

a coapsei tale, îmi freamăt mâinile,

suflu-n pădurea din jurul gropii tale,

cerul o Doamne e cerul gurii tale

desfăcute cu gura-mi, un roșu șerpișor,

o flăcăruie, o floare roșă în ceața iernii

e limba ta pe care eu o trăiesc.

II

Gura mea, iubire,-i a ta, pe mireasma ta

rușinea mea de-a trăi, acum că te mângâi,

că te ating ușor și te alerg, precum un motan

zgâriind în noapte pereții;

te alerg cum pisica rade pereții,

deși știu că în calculul dragostei

doi minus unu dau mai puțin de zero

iar unu plus unu ar trebui să dea,

acuma că pleci,

căutările mele pe pielea ta

pe pielea mea păru-ți împrăștiat,

și-n pielea ta teama mea

de a nu mă uita.

III

Tu ești neagra, bruna,

neagră ca-n beznă aripa bufniței

în întuneric ori ca un vis, neagră, dar ca un vis

surprins de buzele nopții; uneori nu se întâmplă nimic,

iubire, dar chiar nimic: și fiecare cuvânt pe care aș vrea să

ți-l spun durerea și gândul de a te ști

fuge în râsul tău alb de sălbăticiune

fără să te ating fără să te mângâi; te dăruiești,

și eu nu te știu, niciodată, geamănă mie,

te voi cunoaște, te dăruiești și ești fiindcă

asta e dat să fii: ca floarea, sămânță de vânt ori mugur verde,

ce rupe coaja ceresc în miezul ceresc al cerului – și dacă e

blestem – ori binecuvânt – atunci nu e treaba ta,

ci a mea.

IV

Mâna ta lasă-o

peste pielea mea,

vino-mi aproape,

pentru ca binele care se naște văzându-te,

văzându-te să crească în smalțul ochilor tăi,

în inima ochilor mei, iubire, vino aici,

deși trăirile tale, iubire, eu nu știu ce le confundă,

părul care îți piaptănă arcul spatelui gol

ca adevărul fără rușine,

ori să-mi fii aici, viață în viață ce se înroșește în viață,

cap lângă cap, păr lângă păr,

carne și sânge sămânță coaptă ție-n iubire

când se împlinește luna, crescută în mine

spre-a se împlini iubirea;

vino-mi,

ca eu să vreau pentru tine cuvântul cel mai înalt,

în iarna grea înalt ca întâiul strigăt

al primăverii crude, dar tu oricum vino-mi,

adevărul e înlăuntrul copiilor, e focul cărnii.

V.

Față în față, iubire, al tău și al meu, două capete:

al meu, întins, să te contemplu mai bine,

al tău, mai sus, încât, privindu-l,

văd liniștitul arc al pleoapelor tale;

dincolo de fereastră

din verdele ierbii picură aprilie:

o primăvară întreagă tăcută,

pe care eu o tac

ca să te fac mai frumoasă.

În prea obositul cerc verde al ochiului tău

adâncă și densă lumea se naște din nou.

VI

Curățește-mă, căci, spre a înflori

am devenit, de la floare la floare,

ram fără floare, și nici vânt n-am avut:

sloboade-mi Doamne, tu, libertatea,

pune-mi în ochi lumina suavă și aspră a pielii tale de învingător:

dragoste e atunci

când, atingându-te, degetele îmi devin

vârf alor tale.

VII

Ca lumina ce mă trezește în zori,

fără rumoare fără-apăsare –

brazda memoriei, apa îndepărtată

a degetelor tale pe pielea mea de ieri.

Proaspătă și rotundă ca un măr aspru,

iubirea – urmele noastre calde

în umbră -, când mă trezesc, mă lasă

lumea s-o văd, s-o văd fără a o privi.

VIII

Dar eu, care până acum am fost sărutat

numai de furtună, iubirea mea,

eu, care până acum am rămas singur și uscat,

un miez uscat, cu juru-i fără de fruct,

pe care singurătatea de tine,

a ta, mai ușoară decât a mea,

ajunsă la mine,

unde acum să găsești puterea

și care ar fi cum e focul privindu-te

ori să privești acolo unde n-ar fi iubire?

Aș vrea să-ți spun, eu, al dimineții

fitil ostenit, să-ți spun despre tine ție,

dintr-un zăvor, fă-mi cheia care deschide

ca să măsoare cu-a ta măsură; fiindcă

eu – eu – nu știu a-ți spune, o, Doamne,

de nu ne facem carne

care ne duce din răsuflare în răsuflare

în vânturarea de trupuri

ce se arată. Voit-am să strălucească

orice cuvânt ce spun, să se ridice la pulpa

ființei tale mute, unde o flacără din ce

în ce mai întunecată să-ți lumineze miezul,

în adâncimea misterului. Dar, ca în negrul

de dinainte de lume, omului ce ridicase stâlpii

pe cer vreunui zeu al naturii necunoscut – foc

ori soare ori firmament ori lună – un lung respir

de tăcere străbate fâșia buzelor în așteptare

și asta – și numai asta – e vorba, împletitura iubirii

unuia cu o altă suflare, și este mult prea puținul

ce mă conduce.

X

Mă îmbăt de aerul pe care tu-l ciufulești cu mâinile mele,

aerul dându-ți, luându-ți lumină în întuneric,

aici e foamea, acolo-i pâinea foametei mele,

tu – înflorită în miezu-ți – , floare – piatra ce piere în mine

înflorește; Gust acest aer și ar fi destul a-l trai,

dacă spaima de a-l trăi nu mi-ar fi

mai puțin depărtată de tine.

De fug,

răsuflet de fum în ceață

precum un iepure

din iarna asta care se strânge, deși

nu e iarnă, chiar dacă aici nu e

nici lungă nici mare,

eu nefiind nici mare, nici lung,

iar eu sunt aici – cel cântând – ,

o cârtiță în lutul meu -,

chiar dacă intru fiind acel care știu

și încă nu știu despre mine,

tu ai venit aici, tu – mantie-n luptă- ,

ajută-mă tu, pe-a ta schimbând-o,

s-o schimb pe a mea, tăcuta,

lanț și sămânță.

XII

”și eu abia aștept să mor, omule”

Ida Vallerugo

Cu ochi surâzători de pisică, tu mă privești, soriana, de la fereastră

înspre lumină, foarfece care smulge

vise

grădinii tale de vise, iubirea ce încă aleargă prin cuvertură,

iar eu lângă tine îmi țin viața înlăuntru precum o piatră ținând

soarele înăuntru, și privind „viu” îmi spui „n-o stinge, trăiește”,

atunci hai să trăim acum, c-o răsuflare slabă împotriva furtunii, însă

afară unde trăiește vântul, vântul pe pietre și pe mușcate, vântul ce

aduce somnul cel mare al visului, lumina, care ar fi de ajuns

în beznă să te sărut, aici apăsându-ne buzele, dându-ne parcă ne-am da

ce nouă nu ne mai poate fi dat, ce nu ne poate fi dat; lumina, dacă

se naște, desface ziduri, desface fărâme din mine, din tine, rimează

steaua cu așchia, mare și mic ar putea fi aici, acum, fiindcă suntem

aici, noi, goi aruncați de acolo de sus, născuți în gura întunericului.

XIII

Între ce începe și ce se termină,

începe să se sfârșească spre a începe a trăi.

Peste pleoapele ochilor

necruțătoarea naștere a iernii

topindu-se ca un foc ce se stinge.

Te-ai dus cum ai venit:

ca o făptură din beznă.

_______________________

• traducere de Cătălina Frâncu

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

 Pierluigi Cappello

Pierluigi Cappello (Gemona del Friuli, 8 august 1967 – Cassacco, 1 octombrie 2017) este  un poet italian. A scris multe lucrări în dialectul friulan.

Biografia

Pierluigi Cappello s-a născut în Gemona del Friuli în 1967, dar este originar din Chiusaforte, unde și-a petrecut copilăria.

La vârsta de șaisprezece ani a suferit un tragic accident de motocicletă, care l-a lăsat pentru tot restul vieții în scaunul cu rotile.

Începe sâ scrie poezie de la vârsta de 12 ani.

După terminarea liceului la Udine, a urmat Facultatea de Litere a Universității din Trieste. În 1999, împreună cu Ivan Crico, a conceput și regizat pentru ceva vreme o serie de poezii publicate de Circolo Culturale di Meduno, cu autori cunoscuți din zonele Friuli, Veneto și Trieste. Pleacă să locuiască mai întâi în Tricesimo și apoi în Cassacco unde scrie și unde este implicat într-o activitate artistică intensă și de diseminare a culturii mai ales în școli și universități. Variate și semnificative sunt inițiativele culturale dezvoltate în Friuli de catre acest poet – lecturi de poeme, eseuri, teatru.

În 2006 și-a publicat aproape toate volumele de poezie în ”Assetto di volo”, editat de Anna De Simone, cu o introducere de Giovanni Tesio, Crocetti Editore, Milano. Pentru această carte a câștigat Premiul Național Literar din Pisa; Premiul Bagutta 2007 – secțiunea Prima Operă, Super Premiul San Pellegrino 2007, Premiul Special al Juriului „Lagoverde” 2010.

În 2010 a publicat o nouă carte de poezii, ”Mandate a dire all’imperatore”, cu postfață de Eraldo Affinati, publicată de Crocetti Editore, Milano 2010.

 A mai publicat și proză lirică, apărută anterior în reviste, monografii ale unor poeți, cu titlul „Zeul mării”, Lineadaria Editore, Biella 2008.

Poeziile sale au apărut în numeroase reviste și antologii.

Despre poezia sa au scris, printre altii, Giovanni Tesio, care este autorul majorității introducerilor la cărțile sale, Anna De Simone, Amedeo Giacomini, Alessandro Fo, Franco Loi, Mario Turello și Gian Mario Villalta.

**

Premiile cu care a fost onorat sunt numeroase:

Premiul Orasului San Vito 1999 și Lanciano-Mario Sansone,

Premiul Montale în 2004,

Premiul Viareggio-Répaci pentru poezie,

Premiul Vittorio De Sica 2012 pentru poezie – din mâinile președintelui Republicii Giorgio Napolitano,

Premiul  Maria Teresa Messori Roncaglia și Eugenio Mari pentru opera sa poetică,

Premiul literar pentru poezie „Bruno Cavallini”,

Premiul Literar Internațional Terzani.

Universitatea din Udine i-a acordat titlul de onoare în Educație,

La 5 decembrie 2013, Udine îi conferă cetățenia de onoare, a primit cetățenia de onoare a municipiului Tarcento, unde a creat și regizat ani de zile expoziția cu titlul „Privirea poeziei, rămânând uman. Drumuri ale poeziei contemporane ”,

Opera:

**

Poezie

Ecce homo (Comunità montana della Carnia, Tolmezzo 1989)

Le nebbie (Campanotto, Udine 1994)

La misura dell’erba (I. M.Gallino, Milano 1998)

Il me Donzel (Boetti, Mondovì 1989)

Amôrs (Campanotto, Udine 1999)

Dentro Gerico (La Barca di Babele, Circolo Culturale di Meduno, Pn, 2002)

Dittico (Liboà editore in Dogliani, Cn, 2004).

Assetto di volo (Crocetti Editore, Milano 2006)

Mandate a dire all’imperatore (Crocetti Editore, Milano 2010)

Azzurro elementare. Poesie 1992-2010 (BUR contemporanea, Rizzoli, Milano, luglio 2013)

Stato di quiete, Poesie 2010-2016 (BUR contemporanea, Rizzoli, Milano 2016)

Un prato in pendio. Tutte le poesie 1992-2017 (BUR contemporanea, Rizzoli, Milano 2018)

**

Proza

Il dio del mare (Lineadaria Editore, Biella 2008).

Questa libertà (Rizzoli, Milano, settembre 2013)

Ogni goccia balla il tango. Rime per Chiara e altri pulcini. Illustrazioni di Pia Valentinis, (Rizzoli, Milano, settembre 2014.)

Il dio del mare (BUR contemporanea, Rizzoli, Milano 2015), prefazione di Antonio Prete.

**

Traduceri

Vicente Aleixandre, Canción a una muchacha muerta,  tradotta in friulano

Arthur Rimbaud, Ophélie, versione in friulano  

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~`

Anna De Simone, ”Memoria și timpul în poezia lui Pierluigi Cappello”

„Într-un ” mai – treizeci și doi „din memorie vin să-și ia locul cele treisprezece poeme în

vers liber din ”Amôrs”, unde figura feminină se mișcă precum o făptură de dulce stil nou,

de aer și de lumină, înaintând ușor în pas de dans, între spațiul versurilor și acela

al imaginarului. Femeia – izvor de mântuire, Îngerul venind de departe și, după

ce va plana pe plajele ostile ale secolului al XIX-lea, îl  va străbate în întregime: i-am

întrezărit aripile și i-am ascultat vocea din “Occasioni” de Montale; ne-am întâlnit cu ea în

„medievalul” ”Quaderno gotico” al lui Luzi; i-am simțit prezența în

emoționanta cavalcantiană ”Ultimă rugăciune” a lui Caproni. Azi, pe creasta noului

veac, neașteptată și minunată, ea vine din nou în întâmpinarea noastră, transfigurată în Doamna lui Pierluigi Cappello. O făptură de o neliniștitoare dulceață cum este aceasta, în stare a

repune continuu în joc ființa, cu contradicțiile și cu slabele sale certitudini,

nu apăruse încă în poemul de dragoste friulan, caracterizat în general printr-o

senzualitate și printr-un erotism prea explicite. Autorul cărții ”Amôrs” a ales o

cu totul altă cale și și-a reînnoit „versurile de dragoste” din interior, în temele,

în ritmurile și în alegerile lingvistice. Inovatoare  în mod deosebit pare a fi interpretarea

figurii feminine, care nu este un obiect pasiv al dorinței, ci Femeie-Zeie, mister

capabil să restabilească starea de armonie și completitudine a sinelui – întotdeauna zadarnic

cătată mai înainte. Ecouri de dulce stil nou se filtrează în atmosferele suspendate, în sonoritățile păstoase

ale cuvintelor și, desigur, în imaginea radiantă a Doamnei, care pășește regal în scenă 

deja odată cu primul poem din ”Amôrs”, cu alba splendoare a pielii sale și cu lumina

iubirii în ochi. Această  Femeie are aceeași natură ca a luminii („la lum, s’e nas e sclope mûrs”:  lumina care, dacă se naște, deschide zidirile). Iar, în ochii lui, lumea se naște, nouă, din nou.

-traducere de Cătălina Frâncu-