Adam Zagajewski, (21 iunie 1945, Lwow, Ucraina – 21 martie 2021, Krakow, Polonia) este poet, romancier, traducător și eseist polonez.
I s-a decernat Premiul Internațional Neustadt pentru Literatură în anul 2004, Premiul Griffin pentru Poezie pentru întreaga operă poetică în 2016 și Premiul Prințesa Asturiei în anul 2017.
Pezia lui are – în genere – o tonalitate ușor elegiacă.
Este considerat a fi unul dintre marii poeți contemporani polonezi.
”Lava”
Ei bine, eu m-am gândit că amândoi,
și Parmenide și Heraclit, au dreptate
și că sunt două lumi una lângă alta,
una senină, alta nebună; iar o săgeată
țâșnește necugetat, în timp ce altul o păsuiește
cu indulgență; se sparge și nu se sparge valul
se nasc și mor animalele delaolaltă,
se zbenguie-n vânt foile de mesteacăn
și totodată dispar sub a ruginii crudă flacără.
Lava omoară dar și păstrează, inima bate
și este și lovită, a fost război, și nu e,
Evreii mor, evreii rămân în viață, au ars orașele,
cetatea a rezistat, sărutu-i veșnic, iubirea piere,
șoimul are mereu două aripi brune, tu ești cu mine,
încă, deși nu suntem împreună, bărcile se scufundă,
cântă nisipul, norii zboară ca niște zdrențe de văl de nuntă.
Totul pare pierdut. Dar e atâta farmec. Colinele
unduie blând ca niște flamuri largi spre pădure.
Mușchiul acoperă turnul de piatră de la biserică,
iar gura lui sfioasă aduce laudă Apusului.
Iar la amurg sălbatica lampă a iasomiei dă
strălucire de parc-ar fi uluită de propria ei lumină.
Într-un muzeu înaintea unei pânze întunecate
ochii se îngustează ca la feline. Totul s-a terminat.
Vin călăreți în galop pe negrii lor cai, tiranul scrie
o condamnare la moarte cu multe greșeli stilistice
Și-n golul unei zile piere și tinerețea.
Iar într-o bună zi, îngheață și chipul fetelor
în medalioane, iar disperarea se schimbă în încântare,
rodul aspru și dur al stelelor de pe cer se coace ca strugurul
și, mereu fremătătoare, netulburată va dăinui splendoarea,
iar Dumnezeu și este și moare, la noi se întoarce noaptea
când cade seara, în zori încărunțește roua.
**
”Înfrângerea”
Știm să trăim cu adevărat doar după înfrângere,
prieteniile se adâncesc,
iubirea ridică cu grijă capul.
Devin mai pure chiar lucrurile.
Rânduneaua dansează în aer
Într-un imens abis.
Tremură frunza plopilor,
numai vântul e-n nemișcare.
Pe luminoasa pânză a nădejdii
se arată, sumbră, silueta dușmanilor
Crește curajul… Ceaiul amar
are aroma profețiilor biblice.
Numai de nu ne-ar surprinde victoria.
**
,,Poezia de unde poți deduce o lume”
Orice poezie, chiar și cea mai scurtă,
se poate preface-într-o poezie de unde poți deduce o lume,
pare că ar putea chiar să explodeze,
fiindcă peste tot se ascund, nemăsurate,
rezervele de minune, de sălbăticie și de răbdare,
ea ne așteaptă privirea – s-o elibereze,
să o extindă, așa cum se întinde vara o stradă –
pur și simplu nu știm ce fi-va să prevaleze, și dacă
imaginatia noastră
va ține pasul c-o realitate așa bogată;
și, prin urmare și pentru asta, oricare poezie
ar trebui să vorbească
despre totalitatea lumii; dar din păcate noi nu suntem
destul de atenți, gurile noastre-s prea strâmte
și sorb imagini precum avarul lui Molière.
**
,,Marea Nordului”
,,Așa arată cunoașterea în imaginația noastră: întunecată, sărată,
clară, mereu în mișcare și liberă în totalitate.”
Elizabeth Bishop
Ori poate doar pretindeam că noi nu știm nimic.
Poate era mai ușor, gândind la experiența enormă,
la suferință (la suferința, în genere, a altora).
Poate era și un pic de lene în asta,
și-un strop de nonșalanță ostentativă. Poate doar
ne-am gândit: mai bine-am fi un epigon târziu
al lui Socrate, decât să admitem c-am ști ceva.
Poate că în plimbările lungi, când ne apăreau
arborii și pământul, când începeam să înțelegem,
curajul nostru ne-a înspăimântat.
Poate cunoașterea noastră-i amară, mult prea amară,
aidoma recilor și cenușiilor valuri din Marea Nordului,
care a înghițit deja atâtea nave,
dar căreia încă îi este foame.
**
”Autoportret”
Între computer, creion și mașină de scris îmi trece
o jumătate din zi.Va fi fiind – între timp – o jumătate de veac.
Locuiesc în orașe străine și uneori vorbesc
cu oameni străini despre lucruri indiferente.
Ascult muzică multă: Bach, Șostakovici, Mahler,
Chopin. Aflu în ea trei lucruri, putere, durere
și slăbiciune. Al patrulea nu are nume.
Citesc poeți, vii și morți, învăț de la ei
constanță, credință, mândrie. Încerc să înțeleg
marile filosofii – de obicei reușesc să prind
numai bucăți din gândirea lor prețioasă.
Îmi place să fac lungi plimbări prin Paris,
să mă uit la semenii mei, animați de invidie,
de poftă ori de furie, ori la moneda de argint
ce trece din mână în mână și încet își pierde
forma-i rotundă (cea cu imperatorul neclar).
Alături cresc arbori neexprimând nimic, ci numai
perfecțiunea lor verde, indiferentă.
Deasupra câmpiilor se tot preumblă păsări întunecate
ce-așteaptă răbdătoare precum o văduvă spaniolă.
Nu mai sunt tânăr, însă-s unii și mai în vârstă ca mine.
Când sunt plecat, îmi place somnul adânc, și
plimbarea rapidă cu bicicleta pe-un drum de țară,
când plopi și case dispar ca norii pe un cer de vară.
Uneori îmi vorbesc picturile din muzee
și atunci ironia-mi dispare deodată.
Iubesc să mă uit la chipul soției mele.
Îl sun pe tata în fiecare duminică.
La două săptămâni mă întâlnesc cu prietenii,
în acest fel ne rămânem fideli.
Patria mea s-a eliberat de un rău. Mi-ar fi plăcut
să urmeze și-o alta.
Aș putea să ajut și eu cu ceva la asta? Nu știu.
Nu sunt un adevărat fiu al mării, așa
cum scria despre sine Machado,
ci fiul văzduhului, mentei, violoncelului,
și nu toate căile lumii înalte-mi străbat
cărările vieții, care, îmi aparține
deocamdată.
**
”Muzica ascultată cu tine”
Muzica ascultată cu tine
va fi cu noi pentru totdeauna.
Gravul Brahms și unele melodii
din elegiacul Schubert, iar din Chopin
balada a patra, și câteva cvartete
cu sfâșietorul sunet al inimii
(Beethoven din adagio),
suferința lui Șostakovici, care
n-ar fi voit să moară.
Bach – pasiunile cu înălțătoarele coruri
– ca și cum cineva ne cheamă
cerându-ne bucurați-vă
curat și din inimă,
o bucurie în care credința
fie- vă adevărată.
Anumite fragmente din Lutosławski
fugare asemeni dorințelor noastre.
Și – deși ne-au dus undeva pe o stradă
într-un oraș urât, prăfuit –
blues-urile cântărețului negru,
ce ne-au străpuns ca oțelul.
Nesfârșitele marșuri de Mahler,
vocea trompetei care deschide a Cincea,
prima parte a celei de-a Noua
(uneori tu îi spui „malheur”!).
Disperarea din Requiem a lui Mozart,
seninele-i concerte pentru pian –
le fredonai mai bine ca mine –
dar asta o știm prea bine.
Muzica ascultată cu tine
va tăcea împreună cu noi.
**
”Scrisoare de la un cititor”
Prea mult despre moarte
prea mult despre umbre.
Scrie despre viață
despre o zi normală
despre setea de armonie.
Clopoțelul școlii
ar putea fi un model
de moderație,
ba chiar de erudiție.
Prea mult despre moarte,
și mult prea mult
despre farmecul ei amar.
Uite
cum lumea înghesuită
în stadioane strâmte
cântă imnuri de ură.
Prea multă muzică,
prea puțin înțelegere, pace,
înțelepciune.
Scrie mai bine despre
clipele-n care punțile
prieteniei
apar mai trainice
ca ale disperării.
Scrie despre iubire,
despre serile înalte,
descrie zorii
și arborii, scrie
despre – fără sfârșit – răbdarea
luminii.
**
”În frumusețea altuia”
Numai în frumusețea altuia
afli mângâiere, numai în muzica
altuia, numai în versuri străine.
Numai în alții găsim mântuire,
chiar când singurătatea ta are
parfum de opiu. Alții nu-s iadul,
pe când îi vezi dimineața, când
fruntea le e curată, spălată de vise.
De-aceea, de multă vreme gândesc
ce vorbă să folosesc, tu sau el. Fiece
eu e o trădare a unor tu, însă –
la schimb cu credință – te așteaptă
un dialog minunat, într-un alt poem.
**
” Kierkegaard despre Hegel”
Kierkegaard spunea despre Hegel: el amintește
de cineva ce ridică-un castel uriaș, dar trăiește
într-o simplă biată colibă din apropiere.
Astfel, inteligența trăiește într-o modestă
încăpere a craniului, și încăperile minunate
care ni s-au promis au fost acoperite
de pânze de păianjen, acum va fi să ne mulțumim
c-o cămăruță îngustă, cu cântecul prizonierului,
cu voioșia vameșului, cu pumnul polițaiului.
Trăim nostalgic: în vis se deschid
încuietori și zăvoare. Cine nu a găsit adăpost
în ceea ce-i vast, caută-n ce este mic. Dumnezeu este
cea mai mică sămânță din lume.
Izbucnește din măreție.
**
„Schopenhauer plânge”
Da, e chiar acel Schopenhauer (1788
– 1860), cel ce-a scris lumea ca voință
și reprezentare, descoperitor al înșelăciunilor
firii și al muzicii sferelor. Unul, apoi,
i-a spus educatorul. Nu se întâmplase nimic,
întrucât nu se întâmplă nimic; doar un copil,
un mucos ticălos, asemenea oarecum
cu o femeie întâlnită în tinerețe, –
tinerețea neexistând, – îi surâsese
pentru el – inutil -, probabil
vreun agent al naturii.
Septembrie – nu contează –
nu mai deschide inimile, ci doar pământul,
încetul cu încetul, se întărește.
Întors la sine, închide
ușa cu cheia, spre-a se ascunde de servitor. Cum
încuietoarea funcționează bine, crede fără îndoială
ca ia parte la un complot. Și plânge.
Îi tremură bietul trup marelui
filosof, și al șaptelea continent.
Și jiletca lui. Și gulerul lui scrobit.
Și-obrajii lui gălbejiți. Și redingota lui maronie.
Inutile, toate acele lucruri îi tremură,
de parcă peste Frankfurt
ar cădea deja bombele.
Densă, singurătatea lui tremură,
la fel de subțire cum e
o pânză olandeză.
**
”Citindu-l pe Miłosz”
Vă citesc încă-o dată poemele, domnule,
opera unui bogat ce înțelege totul,
a unui sărac a cărui casă a fost furată,
a unui emigrant și-a unui singuratic.
Ele vor totdeauna să spună mai mult
decât se poate – deasupra poeziei, în sus,
în înalt, dar și în jos, acolo unde începe
tărâmul nostru, cu umilință și timiditate.
Ele vorbesc uneori, pe un astfel de ton
că – într-adevăr – cititorul
pentru o clipă crede
că fiece clipă e sfântă și sărbătoare,
că poezia aceea, – cum să o spun -,
face viața rotundă,
mai împlinită, mai mândră, fără rușinea
formulei perfecte.
Însă doar seara,
când așez cartea deoparte,
revine obișnuita zarvă a orașului –
unul tușește, ori plânge, ori poate blesteamă.
**
”Cafeneaua”
(La Berlin)
Într-o cafenea dintr-un oraș străin, cafenea purtând numele
unui scriitor francez, citeam Sub vulcan,
dar acuma fără prea mare entuziasm. Să am grijă, totuși
gândii, poate m-am transformat într-un filistin.
Mexicul era prea departe și acum uriașele-i stele
nu pentru mine sclipeau. Acolo era sărbătoarea morților.
Sărbătoarea metaforei și a luminii. Moartea în rol principal.
Alături de câțiva oameni la mese, diferite destine:
Cumpătare, tristețe, gândire. Consulul și Yvonne.
Cădea ploaia. Mă simțeam puțin norocos. Unul intra,
altul ieșea, altul în fine descoperise mișcarea continuă.
Eram într-o patrie liberă. Într-o patrie singură.
Nu se întâmpla nimic, tăcuseră tunurile.
Muzica nu atingea pe nimeni; repetând în gol, din difuzor,
picura pop-ul: va fi să se-întâmple mai multe.
Nu știa nimeni ce o să facă, unde-o să meargă, de ce.
Eu mă gândeam la tine, la apropierea noastră,
și la mireasma părului tău când începe toamna.
Un avion decolase de pe aeroport
ca un elev silitor, încrezător
în ce spuneau bătrânii maeștri.
Cosmonauții sovietici spuneau că nu l-au găsit
în spațiu pe Dumnezeu, dar oare îl căutaseră?
**
”Cântec de leagăn”
Astăzi n-ai să adormi. Prea multă lumină la geam.
Atâtea focuri de artificii peste oraș.
N-ai să adormi, prea multe s-au întâmplat.
Cărțile te veghează, stau aranjate pe raft.
Te vei gândi mult timp la tot ce s-a întâmplat
și la tot ce n-a fost. Astăzi n-ai să adormi.
Pleoapele tale roz se vor răzvrăti
ochii tăi vor fi roșii, vor arde ca focul,
iar inima va fi prea plină de amintiri.
N-ai să adormi. Dicționarul se va deschide,
bătrânii poeți vor ieși, învestmântați cu grijă,
la adăpost de frig. Memoria se va deschide
ca o parașută, într-un brusc șuier.
Memoria se va deschide, n-o să mai dormi deloc
o să te legeni plutind printre nori, țintă-n
mișcarea strălucitoare a artificiilor.
N-ai să adormi niciodată, prea multe din tine
s-au spus, prea multe s-au întâmplat.
Și totuși, cu fiece strop de sânge
s-ar putea scrie o Iliadă a sa stacojie.
Zorii ar putea deveni – oricare – un autor
al amintirilor negre. N-ai să adormi
sub plapuma groasă de acoperișuri,
mansarde și coșuri de fum,
care și-aruncă în sus brațele de cenușă.
Nopțile albe plutesc în tăcere pe cer,
vâsle foșnesc ca niște ciorapi de mătase.
Și vei ieși în parc, pe umeri, prietenește,
te vor atinge iar crengi, să te confirme
din nou, nesigure parcă de promisiune.
N-ai să adormi. O să alergi prin parcul pustiu,
umbră ai să devii și-ai să întâlnești alte umbre.
La cineva
care nu mai este acolo te vei gândi și la cineva
care trăiește atât de intens încât, fără zăgaz,
viața lui se transformă-n iubire. O tot mai mare
lumină se adună-n odaie. Astăzi nu vei dormi.
**
”Pescărușul pescar”
Am văzut un pescar în zbor chiar deasupra mării
un zbor drept ca viața lui Euclid, cinstit și violent,
l-am văzut izbucnind în splendoarea culorilor,
cum focul sălbatic al lumii îi îmbrățișează aripile,
deși nu l-a ucis, iar irizata navă-și urma calea sigur
către stâncosul mal, la cuibul acolo ascuns;
se pare că flacăra poate să fie la fel de bine
un adăpost, un cămin, un loc de trait, unde
să ardă gândurile, dar fără să moară, o închisoare
eliberându-ne de nepăsare,
de estivala privire în indolenta după-amiază,
un oximoron puternic,
uneori chiar câteva versuri,
și poate chiar un sonet.
**
”Când pleacă un mare poet”
De fapt, nimic nu se schimbă-n
lumina firească a zilei
când pleacă un mare poet.
În coroana bătrânilor ulmi
încă se ceartă cu patimă
vrăbii sure și grauri zglobii.
Când pleacă un mare poet
orașul nu stă pe loc, metrou
și tramvaie caută încă Graalul modern.
Iar în bibliotecă o fată frumoasă
zadarnic caută o poezie ce despre
toate să-I spună tot adevărul.
La prânz răsună același zgomot,
noaptea același zbucium tăcut, iar
printre stele aceeași veche neliniște.
Curând se umplu și discotecile,
aceeași indiferență ne bântuie –
deși un mare poet tocmai a murit.
Totuși, când ne luăm adio
pentru mult timp ori pentru totdeauna
de la un om iubit, deodată simțim
că ne lipsesc cuvintele,
și c-ar trebui să vorbim acum,
când nu mai poate s-o facă nimeni,
– fiindcă un mare poet a murit.
**
”Știm ce e arta”
Știm ce e arta, cunoaștem bine starea de fericire
ce ne-o oferă, grea uneori, amară, dulce-amăruie,
iar uneori numai dulce, ca o delicatesă turcă. Prețuim
arta fiindcă am vrea să știm ce ne este viața. Trăim,
însă nu întotdeauna știm ce înseamnă asta.
Și călătorim, ori doar deschidem acasă o carte.
Ne-amintim clipa iluminării din fața unui tablou,
și ne amintim poate și de norii curgând pe cerul de-atunci.
Tremurăm când îl auzim pe violonist cântând
suite de Bach, ori când le ascultăm la pian.
Știm ce poate fi marea poezie, ori un poem
scris ieri ori acum câteva mii de ani.
Totuși nu înțelegem de ce uneori la concert
de nepăsare suntem copleșiți. Nu înțelegem
de ce unele cărți par să ne-ofere iertarea,
în timp ce altele nu-și mai ascund indignarea.
Știm, și apoi uităm.
Cu greu ne imaginăm de ce uneori opere de artă
se prăbușesc ori, ca muzeele italiene în grevă,
se închid. Aidoma alor noastre inimi. Nu știm
de ce arta tace când se întâmplă lucruri teribile,
cu greu înțelegem de ce de artă, în clipele-acele
n-avem nevoie – ca și cum lucruri cumplite
ar fi umplut lumea toată, până pe-acoperișu-i.
Nu știm ce e arta.
**
”Amintiri“
Umblă prin amintirile tale,
Coasă-le o învelitoare de pânză.
Deschide fereastra și primenește aerul.
Nu fi aspru cu ele, fii blând.
Sunt ale tale-aceste-amintiri.
Gândește la asta pe când înoți
în Marea Sargaselor amintirii
iar iarba de mare crește și-ți umple gura.
Sunt ale tale aceste-amintiri.
Până la capătul vieții n-ai să le uiți.
**
”Pentru tine”
Pentru tine – ce poate dormi chiar acum în nori
de vise de lână – scriu nu numai o poezie.
Pentru tine, victorioasă, voioasă, frumoasă,
dar și pentru tine cea tristă și învinsă
(deși nicicând n-aș putea înțelege
cine te-ar fi putut înfrânge!),
pentru tine neîncrezătoare, neliniștită,
eu pentru tine scriu poem după poem,
parcă-aș dori ca-într-o zi – ca o broască
țestoasă – prin imperfecte cuvinte
și prin picturi, s-ajungi unde deja ești
de atâta timp, acolo unde fulgerul vieții te-a dus.
**
”Nicăieri”
Era o zi undeva, iar eu mă întorceam de la
înmormântarea tatălui meu, o zi între continente,
pierdut, străbăteam străzile din Hyde Park,
înconjurat de frânturi de glasuri americane
Nu țineam de niciunde, și eram liber, dar dacă asta
e libertate, atunci, – gândeam – mai bine poate
să fiu captiv unui rege bun, unui rege cald;
valuri de frunze pluteau pe curgerea toamnei roșii,
vântul căsca plictisit precum un câine de vânătoare,
casiera din magazin, de nicăieri (intrigată
de-accentul meu) m-a întrebat de pe unde-s,
dar eu uitasem, voiam să-i spun despre moartea
tatălui meu, dar m-am gândit: iată-mă
un pic prea bătrân spre a mai fi orfan; trăiam
în Hyde Park, undeva, unde-i pe moarte have fun,
precum spuneau studenții invidioși, de pe la
alte mari școli, era o zi fără caracter, și lașă, și
fără formă ori har, iar eu, pe undeva, chiar regretam
că n-aveam o formă mai radicală, mi se părea
că însuși Chopin, într-o asemenea zi, s-ar limita,
la a da lecții, în cel mai bun caz, unor elevi bogați;
brusc mi-amintii ce scria despre el
Dr. Gottfried Benn, dermatolog din Berlin,
într-unul dintre poemele de mine preferate:
„Ccși-a expus teoriile, Delacroix devenise
neliniștit, fiindcă nu-și putuse justifica nocturnele”,
acele versuri, ironic-tandre-n același timp,
mă umpleau totdeauna de-o fericire
aproape la fel de mare ca muzica lui Chopin.
Eu doar un lucru știam: să nu caut justificare,
nici măcar noaptea, nici când mă doare, și nicăieri.
**
”Chaconna”
Știm, toată lumea știe, că a vorbit cu Domnul
în nenumărate cantate și pasiuni, dar mai este și
chaconna din a doua partită pentru vioară solo: aici,
poate numai aici ne vorbește Bach despre viața lui,
dintr-o dată, neașteptat, ne spune despre el însuși,
aruncă impetuos tristețe și bucurie (fiindcă doar
asta tot ce avem), disperarea cumplită a pierderii
soției și a copiilor, durerea că totul ne pleacă
atât de devreme, dar și extazul orelor nesfârșite,
când se afla în aerul putred al mohorâtei biserici,
singur cum e pilotul vreunui vol de nuit purtâand poșta
înspre meleaguri străine, cântând la orgă, simțind sub
degete supunerea aerului, fiorul, freamătul, tremurul,
ori auzind puternica și uniforma voce a corului,
de parcă luptele dintre oameni s-ar fi potolit pentru
totdeauna – totuși, visăm la asta și noi, spre a putea
în sfârșit să spunem tot adevărul și despre viața noastră,
noi nefăcând altceva decât, stingher și nefericiți,
să încercăm, să încercăm din nou –
restul nu ne privește, și altceva n-o să facem
decât să-încercăm, să încercăm din nou –
și totuși, și totuși … unde-s, unde, vreodată,
fi-vor cantatele noastre – spune-mi,
te rog, unde, de care parte a vântului, unde,
spune-mi, te rog, de tăcere, ce ar putea să ne vindece.
**
”Lungile după-amiezi”
Erau după-amiezile lungi când poezia mă părăsea.
Râul curgea răbdător, leneșe șlepuri pluteau în spre mare.
Erau după-amiezile lungi, era coasta de fildeș.
Pe străzi zăceau umbre, iar din vitrine în ochii
mei priveau agresiv, manechinele mândre.
Profesori ieșeau din licee, aveau fețele goale,
de parcă Homer i-ar fi învins, umilit și ucis.
Ziare de seară dădeau vești tulburătoare,
însă nu se schimba nimic, nimeni nu grăbea pasul.
La ferestre nu era nimeni, nu erai tu, chiar
călugărițele păreau a fi rușinate de viața lor.
Erau după-amiezile lungi când dispărea poezia, iar
eu rămâneam singur cu monstrul opac al orașului
ca un biet călător stănd în fața Gării de Nord
cu o valiză prea grea legată cu frânghie,
ud de o ploaie grea, ploaie grea de septembrie.
O, spune-mi, cum oare te vindeci de ironie,
ori de privirea aceea pe care o vezi,
dar care nu te străpunge; spune-mi cum oare
și de tăcere
te vindeci
**
„Privea atent pe fereastră”
Privea atent pe fereastră,
parc-așteptând un răspuns ori un semn de acolo.
Deschisese puțin fereastra cu mâna dreapta
spre a vedea mai bine.
Lumina era difuză chiar dacă puternică.
N-ai fi putut distinge niciun detaliu.
Și, peste toate, în plus, o liniște absolută,
de parcă străzile din oraș ar fi fost
îngropate sub pătura grea de zăpadă.
Înțelesese în cele din urmă:
Sunt doar o figură într-un tablou de Vermeer.
**
„Requiem pentru cei vii”
Bucuria clipei care-a trecut se schimbă în curând
într-o glugă neagră cu găuri
pentru ochi, gură, limbă, regrete. Regretele.
Cei vii sunt mereu ocupați
să-și ia rămas bun de la zilele
care se trec asemenea unui film
puternic, niciodata rulat.
Cei vii trăiesc așa de nepăsători,
așa fără de griji, că până și morții ar fi
plini de uimire.
Râd trist și exclamă, copii,
am fost și noi la fel! Aidoma.
Salcâmii înfloreau deasupra-ne,
prin ramuri cântau privighetori.
**
”Copila lui Vermeer”
Copila lui Vermeer, acum faimoasă,
Se uită la mine. O perlă mă privește.
Copila lui Vermeer are buze
roșii, lucioase și umede.
O, copilă a lui Vermeer, o, perlă,
turban albastru: tu toată ești lumină,
iar eu sunt făcut din umbră.
Din naltul ei, lumina se uită la umbră
cu înțelegere poate ori cu regret.
Traducere de Cătălina Frâncu
catalinafrancoblog 