T. S. Eliot, ”Patru cvartete – Four Quartets” ”Burnt Norton ”

I

Timp prezent, timp trecut

Ambele-s poate prezentul în viitor,

Și timp viitor conținut în trecut.

Dacă timpul tot e un veșnic prezent,

Timpul tot e irevocabil pierdut.

Ce putea fi e o presupunere,

Posibilitate eternă

Doar într-o lume-a poveștilor.

Ce putea fi și ce-a fost

Arată un capăt, ce-i totdeauna acum.

Ne tropăie-n minte ecoul pașilor

De-a lungul căilor neumblate de noi

Spre poarta grădinii de trandafiri

De nimeni deschisă nicicând. Cuvintele mele-s ecou

În mintea ta, așadar.

Dar de ce oare

Tresare praful pe vasul cu petale de trandafir

Eu nu știu.

De alte ecouri

E locuită grădina. Să le urmăm?

Repede, spuse pasărea, prinde-le, prinde-le

Chiar după colț. Prin prima poartă,

În lumea noastră dintâi fi-va să urmărim

Înșelăciunea mierlei? În lumea noastră dintâi

Erau acolo, invizibile, demne, mișcându-se

Nestingherit peste frunzele moarte,

În căldura toamnei, prin aerul sclipitor,

Și pasărea a chemat, ca răspuns la –

Ascunsă-n desișuri – muzica inaudibilă,

Cu raza ochiului nevăzut se-întâlnise,

Căci trandafirii erau ca florile când sunt privite.

Erau acolo ca oaspeții noștri, primitori, grijulii.

Așadar ne-am mutat, și noi, și ele, într-un model,

De-a lungul arcadei goale, ca într-un cerc,

Să ne uităm în jos la bazinul secat.

Uscat bazinul, uscat betonul și maronie bordura,

Bazinul fusese umplut cu apa din strălucirile soarelui,

Și crescuse și lotusul, liniștit, liniștit, și

Chipul apei luase sclipiri din lumina inimii,

Și erau în spatele nostru, oglindindu-se în bazin.

Apoi trecuse un nor și se golise bazinul.

Du-te, spusese pasărea, frunzișul e plin de copii,

De freamătul lor zglobiu, de râset necontenit.

Du-te, du-te acum, spusese pasărea: genul uman

N-ar putea îndura prea multă realitate.

Timp trecut și timp viitor

Ce putea fi și ce-a fost

Arată un capăt, capătul care-i acum.

-traducere de Catalina Franco-

–––––––––––––-

I

Time present and time past

Are both perhaps present in time future,

And time future contained in time past.

If all time is eternally present

All time is unredeemable.

What might have been is an abstraction

Remaining a perpetual possibility

Only in a world of speculation.

What might have been and what has been

Point to one end, which is always present.

Footfalls echo in the memory

Down the passage which we did not take

Towards the door we never opened

Into the rose-garden. My words echo

Thus, in your mind.

But to what purpose

Disturbing the dust on a bowl of rose—leaves

I do not know.

Other echoes

Inhabit the garden. Shall we follow?

Quick, said the bird, find them, find them,

Round the corner. Through the first gate,

Into our first world, shall we follow

The deception of the thrush? Into our first world.

There they were, dignified, invisible,

Moving without pressure, over the dead leaves,

In the autumn heat, through the vibrant air,

And the bird called, in response to

The unheard music hidden in the shrubbery,

And the unseen eyebeam crossed, for the roses

Had the look of flowers that are looked at.

There they were as our guests, accepted and accepting.

So we moved, and they, in a formal pattern,

Along the empty alley, into the box circle,

To look down into the drained pool.

Dry the pool, dry concrete, brown edged,

And the pool was filled with water out of sunlight,

And the lotos rose, quietly, quietly,

The surface glittered out of heart of light,

And they were behind us, reflected in the pool.

Then a cloud passed, and the pool was empty.

Go, said the bird, for the leaves were full of children,

Hidden excitedly, containing laughter.

Go, go, go, said the bird: human kind

Cannot bear very much reality.

Time past and time future

What might have been and what has been

Point to one end, which is always present.