Pierluigi Cappello, „Iubire – Amôrs’

Anna De Simone, ”Memoria și timpul în poezia lui Pierluigi Cappello”

„Într-un ” mai – treizeci și doi „din memorie vin să-și ia locul cele treisprezece poezii în

vers liber din ”Amôrs”, unde figura feminină se mișcă precum o făptură de dulce stil nou,

de aer și de lumină, înaintând ușor în pas de dans, între spațiul versurilor și acela

al imaginarului. Femeia – izvor de mântuire, Îngerul venind de departe și, după

ce va plana pe plajele ostile ale secolului al XIX-lea, îl  va străbate în întregime: i-am

întrezărit aripile și i-am ascultat vocea din Occasioni de Montale; ne-am întâlnit cu ea în

„medievalul” ”Quaderno gotico” al lui Luzi; i-am simțit prezența în

emoționanta cavalcantiană ”Ultimă rugăciune” a lui Caproni. Azi, pe creasta noului

veac, neașteptată și minunată, ea vine din nou în întâmpinarea noastră, transfigurată în Doamna lui

Pierluigi Cappello. O făptură de o neliniștitoare dulceață cum este aceasta, în stare a

repune continuu în joc ființa, cu contradicțiile și cu slabele sale certitudini,

nu apăruse încă în poemul de dragoste friulan, caracterizat în general printr-o

senzualitate și printr-un erotism prea explicite. Autorul cărții ”Amôrs” a ales o

cu totul altă cale și și-a reînnoit „versurile de dragoste” din interior, în temele,

în ritmurile și în alegerile lingvistice. Inovatoare  în mod deosebit pare a fi interpretarea

figurii feminine, care nu este un obiect pasiv al dorinței, ci Femeie-Zeie, mister

capabil să restabilească starea de armonie și completitudine a sinelui – întotdeauna zadarnic

cătată mai înainte. Ecouri de dulce stil nou se filtrează în atmosferele suspendate, în sonoritățile păstoase

ale cuvintelor și, desigur, în imaginea radiantă a Doamnei, care pășește regal în scenă 

deja odată cu primul poem din ”Amôrs”, cu alba splendoare a pielii sale și cu lumina

iubirii în ochi. Această  Femeie are aceeași natură ca a

luminii („la lum, s’e nas e sclope mûrs”:  lumina care, dacă se naște, deschide zidirile). Iar, în ochii lui

lumea se naște, nouă, din nou.

**

Anna De Simone, ‚’La memoria e il tempo nella poesia di Pierluigi Cappello’’

“ In un «trentadue di maggio» della memoria vanno a collocarsi […]le tredici poesie in

versi liberi di Amôrs, dove la figura femminile si muove come una creatura stilnovistica

d’aria e di luce, procedendo lieve, a passo di danza, tra lo spazio dei versi e quello

dell’immaginario. Donna sorgente di salvezza, visiting Angel che viene da lontano e dopo

essere approdata alle spiagge ostili del Novecento, lo ha attraversato tutto: ne abbiamo

intravisto le ali e ascoltato la voce nelle Occasioni di Montale […]; l’abbiamo incontrata nel

‘medievale’ Quaderno gotico di Luzi […]; ne abbiamo avvertito la presenza nella

struggente cavalcantiana Ultima preghiera di Caproni.[…] Oggi, sul crinale del nuovo

secolo, inaspettata e bellissima, è ancora lei a venirci incontro, trasfigurata nella Domine di

Cappello. Una creatura dall’inquieta tempestosa dolcezza come questa, capace di

rimettere continuamente in gioco l’io con le sue contraddizioni e le sue risicate certezze,

non era ancora comparsa nella poesia d’amore in friulano, generalmente caratterizzata da

una sensualità e da un erotismo fin troppo espliciti. […] L’autore di Amôrs ha scelto una

strada completamente diversa e ha rinnovato dall’interno i suoi “versi d’amore”, nei temi,

nei ritmi e nelle scelte linguistiche. […]Particolarmente innovativa appare l’ interpretazione

della figura femminile, che non è oggetto passivo del desiderio, ma Donna-Dea, mistero

capace di restituire all’io il senso di un’armonia e di una compiutezza sempre inutilmente

cercate prima. Echi dello stilnovo filtrano nelle atmosfere sospese, nelle sonorità pastose

delle parole e, naturalmente, nell’immagine radiante della Domine, che entra in scena

regalmente già nella prima lirica di Amôrs, con il bianco splendore della sua pelle e la luce

amorosa dei suoi occhi. […] Questa donna con la “D” maiuscola ha la stessa natura della

luce («la lum, s’e nas e sclope mûrs» :la luce se nasce fa schiudere muri). E nei suoi occhi

rinasce, nuovo, il mondo.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Pierluigi Cappello, „Iubire – Amôrs’

I

Caută, spre a te aprinde,

pe ceruri s-aprinzi lumina

și apoi întoarce-te aici, cu pielea ta

mai luminoasă ca pielea, din ochii

îndrăgostiți fă să nască

și să sporească lumina. Afară e frigul,

căldura e sub cuvertură,

căldura e pielea care alunecă

a coapsei tale, îmi freamăt mâinile,

suflu-n pădurea din jurul gropii tale,

cerul o Doamne e cerul gurii tale

deschise cu gura mea, un roșu șerpișor,

o flăcăruie, o floare roșă în ceața iernii

e limba ta pe care eu o trăiesc.

_______________________________

I

Cîr par lampâ lampâ pal cîl blancjìis

e torne achì, che piel plui piel lumere

un nassi al fâs e un cressi di lumere

dai tiei vôi in amôr. Fûr al è il frêt

il cjalt dentri inte’ pleis da la cuvierte

il clip la piel ch’o cor da la tô cuesse

sgrisul i dêts, sofli sul bosc adôr

da la tô fuesse, cîl Domine al è

il cîl daviert de tô cu la mê bocje

sbissule rosse flamisele ros

florisel te fumantere d’unvier

la tô lenghe ch’o vîf.

**

Cerca, per accenderti, accendere nel cielo chiarori e torna qui, che pelle piú pelle lumiera, fa dei tuoi occhi in amore un nascere e un crescere di lumiera. Fuori è il freddo, il caldo è dentro le pieghe della coperta, il tepore la pelle che corro della tua coscia, brivido le dita, soffio sul bosco attorno alla tua fossa, cielo Domine è il cielo aperto della tua con la mia bocca, serpentella rossa, fiammicella, rosso fioricello dentro la bruma d’inverno la tua lingua che vivo.

II

Gura mea, iubire,-i a ta, peste mireasma ta

rușinea mea de-a trăi acum că te mângâi,

că te ating ușor și te alerg, precum un motan

zgâriind în noapte pereții;

te alerg cum pisica rade pereții,

deși știu că în calculul dragostei

doi minus unu dau mai puțin de zero

iar unu plus unu ar trebui să dea,

acuma că pleci,

căutările mele pe pielea ta

pe pielea mea păru-ți împrăștiat,

și-n pielea ta teama mea

de a nu mă uita.

____________________________

II

Tô la mê bocje amôr sul to savôr

la mê vergogne di vivi cumò

ch’o ti tocji ch’o ti sflori e o ti cor

come inte gnot un gjat adôr dai mûrs;

jo o ti cor come un gjat adôr dai mûrs

siben ch’o sai che intai conts di amôr

doi mancul un mancul di zeri al fâs

e un plui un un al varès di fâ,

siben che e reste cumò che tu vâs

la mê cerce di te su la tô piel

su la mê il risinâ dai tiei cjavei

e je dentri te tô la mê pôre

di smenteâmi di me.

**

Tua la mia bocca, amore, sul tuo sapore, la mia vergogna di vivere adesso che ti tocco che ti sfioro e ti corro, come un gatto nella notte rade i muri; io ti corro come un gatto rade i muri, sebbene sappia che nei calcoli d’amore due meno uno dia meno di zero e uno piú uno dovrebbe dare uno, benché resti, adesso che vai, il mio cercarti sulla tua pelle, sulla mia lo stillare dei tuoi capelli, è dentro la tua la mia paura di smemorarmi di me.

III

Tu ești neagra, bruna,

neagră ca-n beznă aripa bufniței

în întuneric ori ca un vis, neagră, dar ca un vis

surprins de buzele nopții; uneori nu se întâmplă nimic,

iubire, dar chiar nimic: și fiecare cuvânt pe care aș vrea să

ți-l spun durerea și gândul de a te ști fuge în râsul tău alb de sălbăticiune fără să te ating fără să te mângâi; te dăruiești, și eu nu te știu, niciodată, geamănă mie, te voi cunoaște, te dăruiești și ești fiindcă asta e dat să fii: ca floarea, sămânță de vânt ori mugur verde, ce rupe coaja ceresc în miezul ceresc al cerului – și dacă  e

blestem – ori binecuvântare – nu e treaba ta,

ci a mea.

III

Tu tu sês la nere, la more,

nere come intal scûr l’ale di un gnotul scure

o come un sium, nere, ma un sium

puartât vie svelt pai lavris da la gnot;

des voltis nol sucêt nuie, amôr, ma nuie:

e ogni peraule ch’o volarès par dîti

pene e pensîr di savêti

e scjampe inte ridade blancje di salvadie

cence tocjâti cence sflorâti;

tu tu ti dâs e jo no ti sai, nì mai,

zimule mê, ti savarai,

tu tu sês dade e tu sês

parceche cussì tu tu âs di sei:

semence, come i flôrs, dal vint

o un vert di prime zime

ch’al sclape scuarce e celest intal celest dal cîl

e benedî – o maludî –

nol è afâ to

ma gno.

**

Tu sei la nera, la mora, nera come nel buio l’ala d’un nottolo buia o come un sogno, nera, ma un sogno rapito per le labbra della notte; a volte non accade niente, amore, ma niente: e ogni parola che io vorrei per dirti pena e pensiero di saperti fugge nella tua risata bianca di selvaggia senza toccarti senza sfiorarti; tu ti dai, e io non ti so, né mai, gemella mia, ti saprò, tu sei data e sei perché cosí devi essere: seme, come i fiori, del vento o un verde primo di gemma, che spacca scorza e celeste dentro il celeste del cielo e benedire – o maledire – non è affar tuo, ma mio.

IV

Mâna ta lasă-o peste pielea mea,

vino-mi aproape,

pentru ca binele care se naște văzându-te,

văzându-te să crească în smalțul ochilor tăi,

în inima ochilor mei, iubire, vino aici,

deși trăirile tale, iubire, eu nu știu ce le confundă,

părul care îți piaptănă arcul spatelui gol

ca adevărul fără rușine,

ori să-mi fii aici, viață în viață ce se înroșește în viață,

cap lângă cap, păr lângă păr,

carne și sânge sămânță coaptă ție-n iubire

când se împlinește luna, crescută în mine

spre-a se împlini iubirea;

vino-mi,

ca eu să vreau pentru tine cuvântul cel mai înalt,

în iarna grea înalt ca întâiul strigăt

al primăverii crude, dar tu oricum vino-mi,

adevărul e înlăuntrul copiilor, e focul cărnii.

-traducere de Catalina Franco-

IV

La tô man, lassile lâ su la mê

piel, ven dongje che il ben ch’al nas viodinti

viodinti al cres tal lustri dai tiei vôi

tal cûr dai miei vôi, amôr,

ven chì siben che umôr

amôr no sai ce ch’al confont,

i cjavêi ch’a ti petenin l’arc da la schene nude

come la veretât cence vergogne

o il jessiti achì

vite in vite che s’imburìs in vite

cjâf cun cjâf cjavêl cun cjavêl

cjar sanc semence par te

maduride d’amôr cul madurî de lune

cressude in me par madurî l’amôr;

ven chì

ch’o volarès par te la peraule plui alte

alte in chest maltimp d’unvier

come il prin crît de primevere crude

ma tu ven chì distès, la veretât e je intai fruts,

cjar incandive.

**

La tua mano, lasciala andare sulla mia pelle, vieni vicino, ché il bene che nasce vedendoti, vedendoti cresce nello smalto dei tuoi occhi, nel cuore dei miei occhi, amore, vieni qui, sebbene umore, amore, non so cosa confonda, i capelli che ti pettinano l’arco della schiena nuda come la verità senza vergogna o l’esserti qui, vita in vita che si arroventa in vita, testa con testa, capello con capello, carne sangue seme per te maturata d’amore col maturare della luna, cresciuta in me per maturare l’amore; vieni qui, che io vorrei per te la parola piú alta, alta in questo maltempo d’inverno come il primo grido della primavera cruda, ma tu vieni qui lo stesso, la verità è dentro i bambini, carne che arde.

V.

Față în față, iubire, al tău și al meu, două capete:

al meu, întins, ca să  sa te contemplu mai bine,

al tău, mai sus, încât, privindu-l,

văd liniștitul arc al pleoapelor tale;

dincolo de fereastră

din verdele ierbii picură aprilie:

o întreagă primăvară tăcută,

pe care eu o tac

ca să te fac mai frumoasă.

În prea obositul cerc verde al ochiului tău

adâncă și densă lumea se naște.

V

Front a front, amôr, doi cjâfs, il to e il gno:

il gno distirât par cjalâti miôr

il to, plui alt, che a cjalâmi jo viôt

l’arc dal to cei distirâsi in pâs;

difûr dal cuadri dal balcon

il vert des jerbis strafondis d’Avrîl:

dute une primevere tasude

ch’o tas par fâti plui biele.

Dentri il cercli di vert dai tiei vôi

di strac ch’al jere plui font

plui penç al nassarà il mont.

**

Fronte a fronte, amore, due teste, la tua e la mia: la mia distesa per guardarti meglio, la tua, piú alta, che a guardarmi vedo l’arco del tuo ciglio distendersi in pace; fuori del quadro della finestra il verde delle erbe grondanti d’aprile: tutta una primavera taciuta che taccio per farti piú bella. Dentro il cerchio di verde dei tuoi occhi, da stanco che era, piú profondo piú denso nascerà il mondo.

VI

Curățește-mă, căci, spre a înflori

am devenit, de la floare la floare,

ram fara floare, și nici vânt n-am avut:

sloboade-mi Doamne, tu, libertatea,

pune-mi în ochi lumina suavă și aspră a pielii tale de învingător:

dragoste e atunci

când, atingându-te, degetele imi devin

vârf alor tale.

VI

Mondimi me, che par volê florî

di flôr in flôr florint soi deventât

ramaç no in flôr nì niçulât da l’aiar:

libare tu, Domine mê, la mê

libertât, metimi dentri tai vôi

la lûs tenare e garbe de to piel di vencjâr:

l’amôr al è cuant che i miei deits

a tocjâti a deventin

la ponte dai tiei.

**

Mondami, che per voler fiorire di fiore in fiore, fiorendo sono diventato un ramo senza fiore, né mosso dal vento: libera tu, Domine, la mia libertà, mettimi dentro gli occhi la luce tenera e aspra della tua pelle di vinco: l’amore è quando le mie dita a toccarti diventano la punta delle tue.

VII

Ca lumina ce mă trezește în zori,
fără rumoare fără-apăsare
brazdă a memoriei, apă îndepărtată
a degetelor tale pe pielea-mi de ieri.
Proaspătă, rotundă ca un măr aspru,
iubirea – urmele  noastre calde
în umbră, când mă trezesc, mă lasă
lumea s-o văd, s-o văd făra a o privi.

VII

Come lûs che mi svee prin di buinore
cence sunsûr nì peis il solc
dentri il ricuart, aghe lontane,
dai tiei deits su la mê piel di îr.
Fresc, taront come un mêl crei,
l’amôr olme di nô cjalde ta l’ombre,
cuant ch’o mi jevi o mi slei
o cjali cjalant cence viodilu

**
Come luce che mi sveglia prima del mattino, senza rumore né peso il solco dentro il ricordo, acqua lontana, delle tue dita sulla mia pelle di ieri. Fresco, rotondo come una mela acerba, l’amore orma di noi calda nell’ombra, quando mi levo mi slego, guardo guardando senza vederlo, il mondo.

VIII

Dar eu, care până acum am fost sărutat

numai de furtună, iubirea mea,

eu, care până acum am rămas singur și uscat,

un miez uscat, cu juru-i fără de fruct,

pe care singurătatea de tine,

a ta, mai ușoară decât a mea,

ajunsă la mine, 

unde acum să găsești puterea

și care ar fi cum e focul privindu-te

ori să privești acolo unde n-ar fi iubire?

VIII

Ma jo che fin cumò soi stât bussât

nome de tampieste amôr gno

che fin cumò soi stât bessôl e sec

’ne sepe secje e cence pome intor

che soledât di te, la tô a la mê

mancul lizere, e mi è vignude intor

dulà cjatâle la fuarce cumò

e cuâl e cemût il fûc di cjalâti

o di cjalâ dulà che amôr nol sedi?

**

Ma io, che fino adesso sono stato baciato soltanto dalla tempesta, amore mio, che fino adesso sono rimasto solo e secco, un nocciolo secco senza il suo pomo intorno, che la solitudine di te, la tua alla mia meno leggera, mi è arrivata addosso, dove trovarla adesso la forza, e quale e come il fuoco di guardarti o di guardare dove non ci sia amore?

IX

Vorès podêti dî, jo, strac pavêr

de la soare, dîlu la tine de tine,

of clostri fâ of me clâf ch’e spalanche

par măsura cu măsurile tô;

parceche jo – jo – no sai dîti, Domine,

altfel fâsi de nô cjar che nus mene

de sofli in sofli in interiorul coplesit

din cuarps ch’a si pandin. Vorès lusinte

fiecare peraule ch’o dîs, indreçade

inte pulpe dal to jessi cidine

acolo acel plus întunecat și plus flamines și lûs

cocule tô, topește misterele.

Dar ca atare primii negri din mont

a l’om ch’al alçave stanjis tal cîl

par cualchi diu forest da la nature

– fûc o soreli o firmament o lune –

un lunc respîr de cidinôr trece pe lângă mine

sfese vierte din lavris in spite

si chel – si nume chel – al is peraule

trece d’amôr of one cun chel other flât

iar masele la masele pôc ch’a îmi poruncește.

**

Aș vrea să-ți spun, eu, al dimineții

fitil ostenit, să-ți spun despre tine ție,

dintr-un zăvor, fă-mi cheia care deschide

ca să măsoare cu-a ta măsură; fiindcă

eu – eu – nu știu a-ți spune, o, Doamne,

de nu ne facem carne care ne duce

din răsuflare în răsuflare în vânturarea de trupuri

ce se arată. Voit-am să strălucească

orice cuvânt ce spun, să se ridice în pulpa

ființei tale mute, unde o flacără din ce

în ce mai întunecată să-ți lumineze miezul,

în adâncimea misterului. Dar, ca în negrul

de dinainte de lume, omului ce ridicase stâlpii

pe cer vreunui zeu al naturii necunoscut  – foc

ori soare ori firmament ori lună – un lung respir

de tăcere străbate fâșia buzelor în așteptare

și asta – și numai asta – e vorba, împletitura iubirii

unuia cu o altă suflare, și este mult prea puținul

care mă guvernează.

IX

Vorès podêti dî, jo, strac pavêr

da la buinore, dîlu a ti di te,

di clostri fâ di me clâf ch’e spalanche

par misurâ cu la misure tô;

parceche jo – jo – no sai dîti, Domine,

se no il fâsi di nô cjar che nus mene

di sofli in sofli dentri la stravinte

dai cuarps ch’a si pandin. Vorès lusinte

ogni peraule ch’o dîs, indreçade

inte polpe dal to jessi cidine

là che plui e plui scure flàmine e lûs

la cocule tô, fonde di misteri.

Ma come tal neri prime dal mont

a l’om ch’al alçave stangjis tal cîl

par cualchi diu forest da la nature

– fûc o soreli o firmament o lune –

un lunc respîr di cidinôr mi passe

la sfese vierte dai lavris in spiete

e chel – e nome chel – al è peraule

trece d’amôr di un cun chel altri flât

e masse al masse pôc ch’a mi comande.

**

Vorrei poterti dire, io, stanco lucignolo del mattino, dirlo a te di te, da chiavistello farmi la chiave che apre per misurare con la misura tua; perché io – io – non so dirti, Domine, se non il farsi di noi carne che ci conduce di soffio in soffio dentro la ventata dei corpi che si svelano. Vorrei lucente ogni parola che dico, alzata nella polpa del tuo essere muta, dove piú e piú buia fiamma riluce il nocciolo tuo, profondo di mistero. Ma come nel nero di prima del mondo, all’uomo che levava pertiche in cielo per qualche dio sconosciuto della natura – fuoco o sole o firmamento o luna – un lungo respiro di silenzio trascorre la fessura delle labbra in attesa e quello – e soltanto quello – è parola, treccia d’amore dell’uno con l’altro fiato, e troppo al troppo poco che mi governa.

X

Mă îmbăt de aerul pe care tu-l ciufulești cu mâinile mele,

aerul dându-ți, luându-ți lumină în întuneric,

aici e foamea, acolo-i pâinea foametei mele,

tu – înflorită în miezu-ți – , floare – piatra ce piere în mine înflorește; Gust acest aer și ar fi destul a-l trai,

dacă spaima de a-l trăi nu mi-ar fi

mai puțin depărtată de tine.

X

O cerci l’aiar che tu spetenis cu li’ mans

chest dâti e cjolti lusinte tal scûr

di ca la fan, di là il pan da la mê fan

tu floride tal mieç

e flôr la piere ch’e sflorìs in me;

o cerci chest aiar e al bastarès

se par vivi la pôre di vivi no fos

mancul lontane di te.

**

Assaggio l’aria che spettini con le mani, questo darti e toglierti lucente nel buio, di qua la fame, di là il pane della mia fame, tu fiorita nel mezzo e fiore la pietra che sfiorisce in me; assaggio quest’aria e basterebbe se per vivere la paura di vivere non fosse meno lontana di te.

XI

S’o cor

fumul tal fumâr companion de la jever

de piept unvier ch’al strenç ma nol este unvier

if lunc and larc achì no son nì lunc

nì larc and jo soi chì ch’o zorni, farc

da la mê tiere, se jenfri chel ch’o you know

și că inmò no știi despre mine, tu sês

vignude jù, mantîl of cheste vuere

judimi tu, mudant la tô, a mudâ

la mude mê, sem and cjadene.

**

De fug,

răsuflet de fum în ceață

precum un iepure

din iarna asta care se strânge, deși

nu e iarnă, chiar dacă aici nu e

nici lungă nici mare,

eu nefiind nici mare, nici lung, 

iar eu sunt aici – cel cântând – ,

o cârtiță în pământul meu -,

chiar dacă intru fiind cel care știu

și încă nu știu despre mine,

tu ai venit aici, tu – manta în luptă- , 

ajută-mă tu, pe-a ta schimbând-o,

s-o schimb pe-a mea tăcuta, 

lanț și sămânță.

XI

S’o cor

fumul tal fumâr compagn dal jever

di chest unvier ch’al strenç ma nol è unvier

se lunc e larc achì no son nì lunc

nì larc e jo soi chì ch’o zorni, farc

da la mê tiere, se jenfri chel ch’o sai

e chel che inmò no sai di me, tu sês

vignude jù, mantîl di cheste vuere

judimi tu, mudant la tô, a mudâ

la mude mê, sem e cjadene.

**

Se corro, fiato di fumo nella bruma come la lepre di questo inverno che stringe ma non è inverno, se lungo e largo qui non sono né lungo né largo e io son qui che canto, talpa della mia terra, se entro quel che so e quel che non so ancora di me, tu sei venuta giú, mantello di questa guerra, aiutami tu, mutando la tua, a mutare la mia muta, seme e catena.

XII

și eu abia aștept să mor, omule

                                            Ida Vallerugo

Cu ochi surâzători de pisică, tu mă privești, soriana, de la fereastră înspre lumină, foarfece care smulge

vise

grădinii tale de vise, iubirea ce încă aleargă prin cuvertură,

iar eu lângă tine îmi țin viața înlăuntru precum o piatră ținând

soarele înăuntru, și privind „viu” îmi spui „n-o stinge, trăiește”, atunci hai să trăim acum, c-o răsuflare slabă împotriva furtunii, însă afară unde trăiește vântul, vântul pe pietre și pe mușcate, vântul ce aduce somnul cel mare al visului, lumina, care ar fi de ajuns să te sărut în beznă aici apăsându-ne buzele, dându-ne parcă ne-am da ce nouă nu ne mai poate fi dat, ce nu ne poate fi dat; lumina, dacă se naște, desface ziduri, desface fărâme din mine, din tine, rimează steaua cu așchia, mare și mic ar putea fi aici, acum, fiindcă suntem aici, noi, goi aruncați de  acolo de sus, născuți în gura întunericului.

XII

e jo i na pos pì da murî, mâri

                                            Ida Vallerugo

Tu tu mi cjalis, soriane, cun vôi

di maràngule ch’e rît, dal balcon

a la intimele lûs, fuarfe c h’e stoche

siums dal to zardin di siums, l’amôr

ch’al cor inmò pe’ pleis da la cuvierte

e jo dongje ch’o ten la vite dentri

come piere ch’e ten dentri il soreli

e intal cjalâti «vîf» tu tu mi disis

«no sta studâlu, vîf», alore vivi

cun debil flât soflâ cuintri stravinte

ma difûr dulà ch’a si vîf il vint

il vint sul sfalt e sui gjeranios, vint

ch’al mene grande sium dal sium, la lum

ch’al bastarès bussâsi achì tal scûr

cjalcjant une volte lavri cun lavri

dant come dâsi chel ch’a nol pues

jessi plui dât di nô, ch’a nol si pues;

la lum, s’e nas e sclope mûrs, cuvierts

di me, di te, e rimâ scjele cun stele

piçul cul grant si podarès achì

cumò, parceche o sin chì, nô,

butâts jù nûts di lassù, nassûts

inte bocje dal scûr.

**

Tu mi guardi, soriana, con occhi di gatta che sorride, dalla finestra alla federa luce, forbice che spicca sogni dal tuo giardino di sogni, l’amore che scorre ancora per le pieghe della coperta, e io accanto che tengo la mia vita dentro come pietra che tiene dentro il sole e nel guardarti “vivi” mi dici “non spegnerlo, vivi”, allora vivere, con debole fiato soffiare contro la bufera, ma fuori dove si vive il vento, il vento sull’asfalto e sui gerani, vento che porta un grande sonno del sogno, il lume, che basterebbe baciarti qui nel buio premendo una volta labbra contro labbra, dando come darsi quel che non può essere piú dato di noi, che non si può; la luce, se nasce fa schiudere muri, coperchi di me, di te, e rimare scheggia con stella, piccolo con grande si potrebbe qui, ora, perché siamo qui, noi, gettati nudi di lassú, nati dentro la bocca del buio.

XIII

Între ce începe și ce se termină,

începe să se sfârșească spre a începe a trăi.

Peste pleoapele ochilor

necruțătoarea naștere a iernii

topindu-se ca un foc ce se stinge.

Te-ai dus cum ai venit:

ca o făptură din beznă.

XIII

Tra chel ch’al comence e chel ch’al finìs

scomençâ a finî par començâ a vivi.

Sul cei dai vôi crei nassiment d’unvier

il disdulî come fûc ch’a si distude.

Tu come che tu sês vignude lade:

come une muse vignude dal scûr.

**

Tra ciò che incomincia e ciò che finisce cominciare a finire per cominciare a vivere. Sul ciglio degli occhi nascita acerba d’inverno il disdolersi come fuoco che si spegne. Tu partita come sei venuta: come una faccia venuta dal buio.

-traducere de Catalina Franco-

__________________________

I

Cîr par lampâ lampâ pal cîl blancjìis

e torne achì, che piel plui piel lumere

un nassi al fâs e un cressi di lumere

dai tiei vôi in amôr. Fûr al è il frêt

il cjalt dentri inte’ pleis da la cuvierte

il clip la piel ch’o cor da la tô cuesse

sgrisul i dêts, sofli sul bosc adôr

da la tô fuesse, cîl Domine al è

il cîl daviert de tô cu la mê bocje

sbissule rosse flamisele ros

florisel te fumantere d’unvier

la tô lenghe ch’o vîf.

Cerca, per accenderti, accendere nel cielo chiarori e torna qui, che pelle piú pelle lumiera, fa dei tuoi occhi in amore un nascere e un crescere di lumiera. Fuori è il freddo, il caldo è dentro le pieghe della coperta, il tepore la pelle che corro della tua coscia, brivido le dita, soffio sul bosco attorno alla tua fossa, cielo Domine è il cielo aperto della tua con la mia bocca, serpentella rossa, fiammicella, rosso fioricello dentro la bruma d’inverno la tua lingua che vivo.

II

Tô la mê bocje amôr sul to savôr

la mê vergogne di vivi cumò

ch’o ti tocji ch’o ti sflori e o ti cor

come inte gnot un gjat adôr dai mûrs;

jo o ti cor come un gjat adôr dai mûrs

siben ch’o sai che intai conts di amôr

doi mancul un mancul di zeri al fâs

e un plui un un al varès di fâ,

siben che e reste cumò che tu vâs

la mê cerce di te su la tô piel

su la mê il risinâ dai tiei cjavei

e je dentri te tô la mê pôre

di smenteâmi di me.

Tua la mia bocca, amore, sul tuo sapore, la mia vergogna di vivere adesso che ti tocco che ti sfioro e ti corro, come un gatto nella notte rade i muri; io ti corro come un gatto rade i muri, sebbene sappia che nei calcoli d’amore due meno uno dia meno di zero e uno piú uno dovrebbe dare uno, benché resti, adesso che vai, il mio cercarti sulla tua pelle, sulla mia lo stillare dei tuoi capelli, è dentro la tua la mia paura di smemorarmi di me.

III

Tu tu sês la nere, la more,

nere come intal scûr l’ale di un gnotul scure

o come un sium, nere, ma un sium

puartât vie svelt pai lavris da la gnot;

des voltis nol sucêt nuie, amôr, ma nuie:

e ogni peraule ch’o volarès par dîti

pene e pensîr di savêti

e scjampe inte ridade blancje di salvadie

cence tocjâti cence sflorâti;

tu tu ti dâs e jo no ti sai, nì mai,

zimule mê, ti savarai,

tu tu sês dade e tu sês

parceche cussì tu tu âs di sei:

semence, come i flôrs, dal vint

o un vert di prime zime

ch’al sclape scuarce e celest intal celest dal cîl

e benedî – o maludî –

nol è afâ to

ma gno.

Tu sei la nera, la mora, nera come nel buio l’ala d’un nottolo buia o come un sogno, nera, ma un sogno rapito per le labbra della notte; a volte non accade niente, amore, ma niente: e ogni parola che io vorrei per dirti pena e pensiero di saperti fugge nella tua risata bianca di selvaggia senza toccarti senza sfiorarti; tu ti dai, e io non ti so, né mai, gemella mia, ti saprò, tu sei data e sei perché cosí devi essere: seme, come i fiori, del vento o un verde primo di gemma, che spacca scorza e celeste dentro il celeste del cielo e benedire – o maledire – non è affar tuo, ma mio.

IV

La tô man, lassile lâ su la mê

piel, ven dongje che il ben ch’al nas viodinti

viodinti al cres tal lustri dai tiei vôi

tal cûr dai miei vôi, amôr,

ven chì siben che umôr

amôr no sai ce ch’al confont,

i cjavêi ch’a ti petenin l’arc da la schene nude

come la veretât cence vergogne

o il jessiti achì

vite in vite che s’imburìs in vite

cjâf cun cjâf cjavêl cun cjavêl

cjar sanc semence par te

maduride d’amôr cul madurî de lune

cressude in me par madurî l’amôr;

ven chì

ch’o volarès par te la peraule plui alte

alte in chest maltimp d’unvier

come il prin crît de primevere crude

ma tu ven chì distès, la veretât e je intai fruts,

cjar incandive.

La tua mano, lasciala andare sulla mia pelle, vieni vicino, ché il bene che nasce vedendoti, vedendoti cresce nello smalto dei tuoi occhi, nel cuore dei miei occhi, amore, vieni qui, sebbene umore, amore, non so cosa confonda, i capelli che ti pettinano l’arco della schiena nuda come la verità senza vergogna o l’esserti qui, vita in vita che si arroventa in vita, testa con testa, capello con capello, carne sangue seme per te maturata d’amore col maturare della luna, cresciuta in me per maturare l’amore; vieni qui, che io vorrei per te la parola piú alta, alta in questo maltempo d’inverno come il primo grido della primavera cruda, ma tu vieni qui lo stesso, la verità è dentro i bambini, carne che arde.

V

Front a front, amôr, doi cjâfs, il to e il gno:

il gno distirât par cjalâti miôr

il to, plui alt, che a cjalâmi jo viôt

l’arc dal to cei distirâsi in pâs;

difûr dal cuadri dal balcon

il vert des jerbis strafondis d’Avrîl:

dute une primevere tasude

ch’o tas par fâti plui biele.

Dentri il cercli di vert dai tiei vôi

di strac ch’al jere plui font

plui penç al nassarà il mont.

Fronte a fronte, amore, due teste, la tua e la mia: la mia distesa per guardarti meglio, la tua, piú alta, che a guardarmi vedo l’arco del tuo ciglio distendersi in pace; fuori del quadro della finestra il verde delle erbe grondanti d’aprile: tutta una primavera taciuta che taccio per farti piú bella. Dentro il cerchio di verde dei tuoi occhi, da stanco che era, piú profondo piú denso nascerà il mondo.

VI

Mondimi me, che par volê florî

di flôr in flôr florint soi deventât

ramaç no in flôr nì niçulât da l’aiar:

libare tu, Domine mê, la mê

libertât, metimi dentri tai vôi

la lûs tenare e garbe de to piel di vencjâr:

l’amôr al è cuant che i miei deits

a tocjâti a deventin

la ponte dai tiei.

Mondami, che per voler fiorire di fiore in fiore, fiorendo sono diventato un ramo senza fiore, né mosso dal vento: libera tu, Domine, la mia libertà, mettimi dentro gli occhi la luce tenera e aspra della tua pelle di vinco: l’amore è quando le mie dita a toccarti diventano la punta delle tue.

VII

Come lûs che mi svee prin di buinore

cence sunsûr nì peis il solc

dentri il ricuart, aghe lontane,

dai tiei deits su la mê piel di îr.

Fresc, taront come un mêl crei,

l’amôr olme di nô cjalde ta l’ombre,

cuant ch’o mi jevi o mi slei

o cjali cjalant cence viodilu

                                                   il mont

Come luce che mi sveglia prima del mattino, senza rumore né peso il solco dentro il ricordo, acqua lontana, delle tue dita sulla mia pelle di ieri. Fresco, rotondo come una mela acerba, l’amore orma di noi calda nell’ombra, quando mi levo mi slego, guardo guardando senza vederlo, il mondo.

VIII

Ma jo che fin cumò soi stât bussât

nome de tampieste amôr gno

che fin cumò soi stât bessôl e sec

’ne sepe secje e cence pome intor

che soledât di te, la tô a la mê

mancul lizere, e mi è vignude intor

dulà cjatâle la fuarce cumò

e cuâl e cemût il fûc di cjalâti

o di cjalâ dulà che amôr nol sedi?

Ma io, che fino adesso sono stato baciato soltanto dalla tempesta, amore mio, che fino adesso sono rimasto solo e secco, un nocciolo secco senza il suo pomo intorno, che la solitudine di te, la tua alla mia meno leggera, mi è arrivata addosso, dove trovarla adesso la forza, e quale e come il fuoco di guardarti o di guardare dove non ci sia amore?

IX

Vorès podêti dî, jo, strac pavêr

da la buinore, dîlu a ti di te,

di clostri fâ di me clâf ch’e spalanche

par misurâ cu la misure tô;

parceche jo – jo – no sai dîti, Domine,

se no il fâsi di nô cjar che nus mene

di sofli in sofli dentri la stravinte

dai cuarps ch’a si pandin. Vorès lusinte

ogni peraule ch’o dîs, indreçade

inte polpe dal to jessi cidine

là che plui e plui scure flàmine e lûs

la cocule tô, fonde di misteri.

Ma come tal neri prime dal mont

a l’om ch’al alçave stangjis tal cîl

par cualchi diu forest da la nature

– fûc o soreli o firmament o lune –

un lunc respîr di cidinôr mi passe

la sfese vierte dai lavris in spiete

e chel – e nome chel – al è peraule

trece d’amôr di un cun chel altri flât

e masse al masse pôc ch’a mi comande.

Vorrei poterti dire, io, stanco lucignolo del mattino, dirlo a te di te, da chiavistello farmi la chiave che apre per misurare con la misura tua; perché io – io – non so dirti, Domine, se non il farsi di noi carne che ci conduce di soffio in soffio dentro la ventata dei corpi che si svelano. Vorrei lucente ogni parola che dico, alzata nella polpa del tuo essere muta, dove piú e piú buia fiamma riluce il nocciolo tuo, profondo di mistero. Ma come nel nero di prima del mondo, all’uomo che levava pertiche in cielo per qualche dio sconosciuto della natura – fuoco o sole o firmamento o luna – un lungo respiro di silenzio trascorre la fessura delle labbra in attesa e quello – e soltanto quello – è parola, treccia d’amore dell’uno con l’altro fiato, e troppo al troppo poco che mi governa.

X

O cerci l’aiar che tu spetenis cu li’ mans

chest dâti e cjolti lusinte tal scûr

di ca la fan, di là il pan da la mê fan

tu floride tal mieç

e flôr la piere ch’e sflorìs in me;

o cerci chest aiar e al bastarès

se par vivi la pôre di vivi no fos

mancul lontane di te.

Assaggio l’aria che spettini con le mani, questo darti e toglierti lucente nel buio, di qua la fame, di là il pane della mia fame, tu fiorita nel mezzo e fiore la pietra che sfiorisce in me; assaggio quest’aria e basterebbe se per vivere la paura di vivere non fosse meno lontana di te.

XI

S’o cor

fumul tal fumâr compagn dal jever

di chest unvier ch’al strenç ma nol è unvier

se lunc e larc achì no son nì lunc

nì larc e jo soi chì ch’o zorni, farc

da la mê tiere, se jenfri chel ch’o sai

e chel che inmò no sai di me, tu sês

vignude jù, mantîl di cheste vuere

judimi tu, mudant la tô, a mudâ

la mude mê, sem e cjadene.

Se corro, fiato di fumo nella bruma come la lepre di questo inverno che stringe ma non è inverno, se lungo e largo qui non sono né lungo né largo e io son qui che canto, talpa della mia terra, se entro quel che so e quel che non so ancora di me, tu sei venuta giú, mantello di questa guerra, aiutami tu, mutando la tua, a mutare la mia muta, seme e catena.

XII

e jo i na pos pì da murî, mâri

                                            Ida Vallerugo

Tu tu mi cjalis, soriane, cun vôi

di maràngule ch’e rît, dal balcon

a la intimele lûs, fuarfe c h’e stoche

siums dal to zardin di siums, l’amôr

ch’al cor inmò pe’ pleis da la cuvierte

e jo dongje ch’o ten la vite dentri

come piere ch’e ten dentri il soreli

e intal cjalâti «vîf» tu tu mi disis

«no sta studâlu, vîf», alore vivi

cun debil flât soflâ cuintri stravinte

ma difûr dulà ch’a si vîf il vint

il vint sul sfalt e sui gjeranios, vint

ch’al mene grande sium dal sium, la lum

ch’al bastarès bussâsi achì tal scûr

cjalcjant une volte lavri cun lavri

dant come dâsi chel ch’a nol pues

jessi plui dât di nô, ch’a nol si pues;

la lum, s’e nas e sclope mûrs, cuvierts

di me, di te, e rimâ scjele cun stele

piçul cul grant si podarès achì

cumò, parceche o sin chì, nô,

butâts jù nûts di lassù, nassûts

inte bocje dal scûr.

**

Tu mi guardi, soriana, con occhi di gatta che sorride, dalla finestra alla federa luce, forbice che spicca sogni dal tuo giardino di sogni, l’amore che scorre ancora per le pieghe della coperta, e io accanto che tengo la mia vita dentro come pietra che tiene dentro il sole e nel guardarti “vivi” mi dici “non spegnerlo, vivi”, allora vivere, con debole fiato soffiare contro la bufera, ma fuori dove si vive il vento, il vento sull’asfalto e sui gerani, vento che porta un grande sonno del sogno, il lume, che basterebbe baciarti qui nel buio premendo una volta labbra contro labbra, dando come darsi quel che non può essere piú dato di noi, che non si può; la luce, se nasce fa schiudere muri, coperchi di me, di te, e rimare scheggia con stella, piccolo con grande si potrebbe qui, ora, perché siamo qui, noi, gettati nudi di lassú, nati dentro la bocca del buio.

XIII

Tra chel ch’al comence e chel ch’al finìs

scomençâ a finî par començâ a vivi.

Sul cei dai vôi crei nassiment d’unvier

il disdulî come fûc ch’a si distude.

Tu come che tu sês vignude lade:

come une muse vignude dal scûr.

**

Tra ciò che incomincia e ciò che finisce cominciare a finire per cominciare a vivere. Sul ciglio degli occhi nascita acerba d’inverno il disdolersi come fuoco che si spegne. Tu partita come sei venuta: come una faccia venuta dal buio.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s