Pierluigi Cappello, „Iubire – Amôrs’

Dupa ce veti citi poemul, veti gasi si cateva date lamuritoare – pe care vi le-am pregatit aici – despre ”minunea Pierluigi Cappello”.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Caută, spre a te aprinde,

pe ceruri s-aprinzi lumina

și apoi întoarce-te aici, cu pielea ta

mai luminoasă ca pielea, din ochii

îndrăgostiți fă să nască

și să sporească lumina. Afară e frigul,

căldura e sub cuvertură,

căldura e pielea care alunecă

a coapsei tale, îmi freamăt mâinile,

suflu-n pădurea din jurul gropii tale,

cerul o Doamne e cerul gurii tale

deschise cu gura mea, un roșu șerpișor,

o flăcăruie, o floare roșă în ceața iernii

e limba ta pe care eu o trăiesc.

Gura mea, iubire,-i a ta, peste mireasma ta

rușinea mea de-a trăi acum că te mângâi,

că te ating ușor și te alerg, precum un motan

zgâriind în noapte pereții;

te alerg cum pisica rade pereții,

deși știu că în calculul dragostei

doi minus unu dau mai puțin de zero

iar unu plus unu ar trebui să dea,

acuma că pleci,

căutările mele pe pielea ta

pe pielea mea păru-ți împrăștiat,

și-n pielea ta teama mea

de a nu mă uita.

III

Tu ești neagra, bruna,

neagră ca-n beznă aripa bufniței

în întuneric ori ca un vis, neagră, dar ca un vis

surprins de buzele nopții; uneori nu se întâmplă nimic,

iubire, dar chiar nimic: și fiecare cuvânt pe care aș vrea să

ți-l spun durerea și gândul de a te ști fuge în râsul tău alb de sălbăticiune fără să te ating fără să te mângâi; te dăruiești, și eu nu te știu, niciodată, geamănă mie, te voi cunoaște, te dăruiești și ești fiindcă asta e dat să fii: ca floarea, sămânță de vânt ori mugur verde, ce rupe coaja ceresc în miezul ceresc al cerului – și dacă e

blestem – ori binecuvântare – nu e treaba ta,

ci a mea.

Mâna ta lasă-o peste pielea mea,

vino-mi aproape,

pentru ca binele care se naște văzându-te,

văzându-te să crească în smalțul ochilor tăi,

în inima ochilor mei, iubire, vino aici,

deși trăirile tale, iubire, eu nu știu ce le confundă,

părul care îți piaptănă arcul spatelui gol

ca adevărul fără rușine,

ori să-mi fii aici, viață în viață ce se înroșește în viață,

cap lângă cap, păr lângă păr,

carne și sânge sămânță coaptă ție-n iubire

când se împlinește luna, crescută în mine

spre-a se împlini iubirea;

vino-mi,

ca eu să vreau pentru tine cuvântul cel mai înalt,

în iarna grea înalt ca întâiul strigăt

al primăverii crude, dar tu oricum vino-mi,

adevărul e înlăuntrul copiilor, e focul cărnii.

Față în față, iubire, al tău și al meu, două capete:

al meu, întins, ca să sa te contemplu mai bine,

al tău, mai sus, încât, privindu-l,

văd liniștitul arc al pleoapelor tale;

dincolo de fereastră

din verdele ierbii picură aprilie:

o întreagă primăvară tăcută,

pe care eu o tac

ca să te fac mai frumoasă.

În prea obositul cerc verde al ochiului tău

adâncă și densă lumea se naște.

Curățește-mă, căci, spre a înflori

am devenit, de la floare la floare,

ram fara floare, și nici vânt n-am avut:

sloboade-mi Doamne, tu, libertatea,

pune-mi în ochi lumina suavă și aspră a pielii tale de învingător:

dragoste e atunci

când, atingându-te, degetele îmi devin

vârf alor tale.

VII

Ca lumina ce mă trezește în zori,

fără rumoare fără-apăsare

brazda memoriei, apa îndepărtată

a degetelor tale pe pielea-mi de ieri.

Proaspătă, rotundă ca un măr aspru,

iubirea – urmele noastre calde

în umbră -, când mă trezesc, mă lasă

lumea s-o văd, s-o văd fără a o privi.

VIII

Dar eu, care până acum am fost sărutat

numai de furtună, iubirea mea,

eu, care până acum am rămas singur și uscat,

un miez uscat, cu juru-i fără de fruct,

pe care singurătatea de tine,

a ta, mai ușoară decât a mea,

ajunsă la mine,

unde acum să găsești puterea

și care ar fi cum e focul privindu-te

ori să privești acolo unde n-ar fi iubire?

Aș vrea să-ți spun, eu, al dimineții

fitil ostenit, să-ți spun despre tine ție,

dintr-un zăvor, fă-mi cheia care deschide

ca să măsoare cu-a ta măsură; fiindcă

eu – eu – nu știu a-ți spune, o, Doamne,

de nu ne facem carne care ne duce

din răsuflare în răsuflare în vânturarea de trupuri

ce se arată. Voit-am să strălucească

orice cuvânt ce spun, să se ridice în pulpa

ființei tale mute, unde o flacără din ce

în ce mai întunecată să-ți lumineze miezul,

în adâncimea misterului. Dar, ca în negrul

de dinainte de lume, omului ce ridicase stâlpii

pe cer vreunui zeu al naturii necunoscut – foc

ori soare ori firmament ori lună – un lung respir

de tăcere străbate fâșia buzelor în așteptare

și asta – și numai asta – e vorba, împletitura iubirii

unuia cu o altă suflare, și este mult prea puținul

care mă guvernează.

Mă îmbăt de aerul pe care tu-l ciufulești cu mâinile mele,

aerul dându-ți, luându-ți lumină în întuneric,

aici e foamea, acolo-i pâinea foametei mele,

tu – înflorită în miezu-ți – , floare – piatra ce piere în mine

înflorește; Gust acest aer și ar fi destul a-l trai,

dacă spaima de a-l trăi nu mi-ar fi

mai puțin depărtată de tine.

De fug,

răsuflet de fum în ceață

precum un iepure

din iarna asta care se strânge, deși

nu e iarnă, chiar dacă aici nu e

nici lungă nici mare,

eu nefiind nici mare, nici lung,

iar eu sunt aici – cel cântând – ,

o cârtiță în pământul meu -,

chiar dacă intru fiind cel care știu

și încă nu știu despre mine,

tu ai venit aici, tu – manta în luptă- ,

ajută-mă tu, pe-a ta schimbând-o,

s-o schimb pe-a mea tăcuta,

lanț și sămânță.

XII

și eu abia aștept să mor, omule

Ida Vallerugo

Cu ochi surâzători de pisică, tu mă privești, soriana, de la fereastră

înspre lumină, foarfece care smulge

vise

grădinii tale de vise, iubirea ce încă aleargă prin cuvertură,

iar eu lângă tine îmi țin viața înlăuntru precum o piatră ținând

soarele înăuntru, și privind „viu” îmi spui „n-o stinge, trăiește”,

atunci hai să trăim acum, c-o răsuflare slabă împotriva furtunii, însă

afară unde trăiește vântul, vântul pe pietre și pe mușcate, vântul ce

aduce somnul cel mare al visului, lumina, care ar fi de ajuns să te

sărut în beznă aici apăsându-ne buzele, dându-ne parcă ne-am da

ce nouă nu ne mai poate fi dat, ce nu ne poate fi dat; lumina, dacă

se naște, desface ziduri, desface fărâme din mine, din tine, rimează

steaua cu așchia, mare și mic ar putea fi aici, acum, fiindcă suntem

aici, noi, goi aruncați de acolo de sus, născuți în gura întunericului.

XIII

Între ce începe și ce se termină,

începe să se sfârșească spre a începe a trăi.

Peste pleoapele ochilor

necruțătoarea naștere a iernii

topindu-se ca un foc ce se stinge.

Te-ai dus cum ai venit:

ca o făptură din beznă.

-traducere de Catalina Franco–

_________________________________

Cîr par lampâ lampâ pal cîl blancjìis

e torne achì, che piel plui piel lumere

un nassi al fâs e un cressi di lumere

dai tiei vôi in amôr. Fûr al è il frêt

il cjalt dentri inte’ pleis da la cuvierte

il clip la piel ch’o cor da la tô cuesse

sgrisul i dêts, sofli sul bosc adôr

da la tô fuesse, cîl Domine al è

il cîl daviert de tô cu la mê bocje

sbissule rosse flamisele ros

florisel te fumantere d’unvier

la tô lenghe ch’o vîf.

Cerca, per accenderti, accendere nel cielo chiarori e torna qui, che pelle piú pelle lumiera, fa dei tuoi occhi in amore un nascere e un crescere di lumiera. Fuori è il freddo, il caldo è dentro le pieghe della coperta, il tepore la pelle che corro della tua coscia, brivido le dita, soffio sul bosco attorno alla tua fossa, cielo Domine è il cielo aperto della tua con la mia bocca, serpentella rossa, fiammicella, rosso fioricello dentro la bruma d’inverno la tua lingua che vivo.

Tô la mê bocje amôr sul to savôr

la mê vergogne di vivi cumò

ch’o ti tocji ch’o ti sflori e o ti cor

come inte gnot un gjat adôr dai mûrs;

jo o ti cor come un gjat adôr dai mûrs

siben ch’o sai che intai conts di amôr

doi mancul un mancul di zeri al fâs

e un plui un un al varès di fâ,

siben che e reste cumò che tu vâs

la mê cerce di te su la tô piel

su la mê il risinâ dai tiei cjavei

e je dentri te tô la mê pôre

di smenteâmi di me.

Tua la mia bocca, amore, sul tuo sapore, la mia vergogna di vivere adesso che ti tocco che ti sfioro e ti corro, come un gatto nella notte rade i muri; io ti corro come un gatto rade i muri, sebbene sappia che nei calcoli d’amore due meno uno dia meno di zero e uno piú uno dovrebbe dare uno, benché resti, adesso che vai, il mio cercarti sulla tua pelle, sulla mia lo stillare dei tuoi capelli, è dentro la tua la mia paura di smemorarmi di me.

III

Tu tu sês la nere, la more,

nere come intal scûr l’ale di un gnotul scure

o come un sium, nere, ma un sium

puartât vie svelt pai lavris da la gnot;

des voltis nol sucêt nuie, amôr, ma nuie:

e ogni peraule ch’o volarès par dîti

pene e pensîr di savêti

e scjampe inte ridade blancje di salvadie

cence tocjâti cence sflorâti;

tu tu ti dâs e jo no ti sai, nì mai,

zimule mê, ti savarai,

tu tu sês dade e tu sês

parceche cussì tu tu âs di sei:

semence, come i flôrs, dal vint

o un vert di prime zime

ch’al sclape scuarce e celest intal celest dal cîl

e benedî – o maludî –

nol è afâ to

ma gno.

Tu sei la nera, la mora, nera come nel buio l’ala d’un nottolo buia o come un sogno, nera, ma un sogno rapito per le labbra della notte; a volte non accade niente, amore, ma niente: e ogni parola che io vorrei per dirti pena e pensiero di saperti fugge nella tua risata bianca di selvaggia senza toccarti senza sfiorarti; tu ti dai, e io non ti so, né mai, gemella mia, ti saprò, tu sei data e sei perché cosí devi essere: seme, come i fiori, del vento o un verde primo di gemma, che spacca scorza e celeste dentro il celeste del cielo e benedire – o maledire – non è affar tuo, ma mio.

La tô man, lassile lâ su la mê

piel, ven dongje che il ben ch’al nas viodinti

viodinti al cres tal lustri dai tiei vôi

tal cûr dai miei vôi, amôr,

ven chì siben che umôr

amôr no sai ce ch’al confont,

i cjavêi ch’a ti petenin l’arc da la schene nude

come la veretât cence vergogne

o il jessiti achì

vite in vite che s’imburìs in vite

cjâf cun cjâf cjavêl cun cjavêl

cjar sanc semence par te

maduride d’amôr cul madurî de lune

cressude in me par madurî l’amôr;

ven chì

ch’o volarès par te la peraule plui alte

alte in chest maltimp d’unvier

come il prin crît de primevere crude

ma tu ven chì distès, la veretât e je intai fruts,

cjar incandive.

La tua mano, lasciala andare sulla mia pelle, vieni vicino, ché il bene che nasce vedendoti, vedendoti cresce nello smalto dei tuoi occhi, nel cuore dei miei occhi, amore, vieni qui, sebbene umore, amore, non so cosa confonda, i capelli che ti pettinano l’arco della schiena nuda come la verità senza vergogna o l’esserti qui, vita in vita che si arroventa in vita, testa con testa, capello con capello, carne sangue seme per te maturata d’amore col maturare della luna, cresciuta in me per maturare l’amore; vieni qui, che io vorrei per te la parola piú alta, alta in questo maltempo d’inverno come il primo grido della primavera cruda, ma tu vieni qui lo stesso, la verità è dentro i bambini, carne che arde.

Front a front, amôr, doi cjâfs, il to e il gno:

il gno distirât par cjalâti miôr

il to, plui alt, che a cjalâmi jo viôt

l’arc dal to cei distirâsi in pâs;

difûr dal cuadri dal balcon

il vert des jerbis strafondis d’Avrîl:

dute une primevere tasude

ch’o tas par fâti plui biele.

Dentri il cercli di vert dai tiei vôi

di strac ch’al jere plui font

plui penç al nassarà il mont.

Fronte a fronte, amore, due teste, la tua e la mia: la mia distesa per guardarti meglio, la tua, piú alta, che a guardarmi vedo l’arco del tuo ciglio distendersi in pace; fuori del quadro della finestra il verde delle erbe grondanti d’aprile: tutta una primavera taciuta che taccio per farti piú bella. Dentro il cerchio di verde dei tuoi occhi, da stanco che era, piú profondo piú denso nascerà il mondo.

Mondimi me, che par volê florî

di flôr in flôr florint soi deventât

ramaç no in flôr nì niçulât da l’aiar:

libare tu, Domine mê, la mê

libertât, metimi dentri tai vôi

la lûs tenare e garbe de to piel di vencjâr:

l’amôr al è cuant che i miei deits

a tocjâti a deventin

la ponte dai tiei.

Mondami, che per voler fiorire di fiore in fiore, fiorendo sono diventato un ramo senza fiore, né mosso dal vento: libera tu, Domine, la mia libertà, mettimi dentro gli occhi la luce tenera e aspra della tua pelle di vinco: l’amore è quando le mie dita a toccarti diventano la punta delle tue.

VII

Come lûs che mi svee prin di buinore

cence sunsûr nì peis il solc

dentri il ricuart, aghe lontane,

dai tiei deits su la mê piel di îr.

Fresc, taront come un mêl crei,

l’amôr olme di nô cjalde ta l’ombre,

cuant ch’o mi jevi o mi slei

o cjali cjalant cence viodilu

il mont

Come luce che mi sveglia prima del mattino, senza rumore né peso il solco dentro il ricordo, acqua lontana, delle tue dita sulla mia pelle di ieri. Fresco, rotondo come una mela acerba, l’amore orma di noi calda nell’ombra, quando mi levo mi slego, guardo guardando senza vederlo, il mondo.

VIII

Ma jo che fin cumò soi stât bussât

nome de tampieste amôr gno

che fin cumò soi stât bessôl e sec

’ne sepe secje e cence pome intor

che soledât di te, la tô a la mê

mancul lizere, e mi è vignude intor

dulà cjatâle la fuarce cumò

e cuâl e cemût il fûc di cjalâti

o di cjalâ dulà che amôr nol sedi?

Ma io, che fino adesso sono stato baciato soltanto dalla tempesta, amore mio, che fino adesso sono rimasto solo e secco, un nocciolo secco senza il suo pomo intorno, che la solitudine di te, la tua alla mia meno leggera, mi è arrivata addosso, dove trovarla adesso la forza, e quale e come il fuoco di guardarti o di guardare dove non ci sia amore?

Vorès podêti dî, jo, strac pavêr

da la buinore, dîlu a ti di te,

di clostri fâ di me clâf ch’e spalanche

par misurâ cu la misure tô;

parceche jo – jo – no sai dîti, Domine,

se no il fâsi di nô cjar che nus mene

di sofli in sofli dentri la stravinte

dai cuarps ch’a si pandin. Vorès lusinte

ogni peraule ch’o dîs, indreçade

inte polpe dal to jessi cidine

là che plui e plui scure flàmine e lûs

la cocule tô, fonde di misteri.

Ma come tal neri prime dal mont

a l’om ch’al alçave stangjis tal cîl

par cualchi diu forest da la nature

– fûc o soreli o firmament o lune –

un lunc respîr di cidinôr mi passe

la sfese vierte dai lavris in spiete

e chel – e nome chel – al è peraule

trece d’amôr di un cun chel altri flât

e masse al masse pôc ch’a mi comande.

Vorrei poterti dire, io, stanco lucignolo del mattino, dirlo a te di te, da chiavistello farmi la chiave che apre per misurare con la misura tua; perché io – io – non so dirti, Domine, se non il farsi di noi carne che ci conduce di soffio in soffio dentro la ventata dei corpi che si svelano. Vorrei lucente ogni parola che dico, alzata nella polpa del tuo essere muta, dove piú e piú buia fiamma riluce il nocciolo tuo, profondo di mistero. Ma come nel nero di prima del mondo, all’uomo che levava pertiche in cielo per qualche dio sconosciuto della natura – fuoco o sole o firmamento o luna – un lungo respiro di silenzio trascorre la fessura delle labbra in attesa e quello – e soltanto quello – è parola, treccia d’amore dell’uno con l’altro fiato, e troppo al troppo poco che mi governa.

O cerci l’aiar che tu spetenis cu li’ mans

chest dâti e cjolti lusinte tal scûr

di ca la fan, di là il pan da la mê fan

tu floride tal mieç

e flôr la piere ch’e sflorìs in me;

o cerci chest aiar e al bastarès

se par vivi la pôre di vivi no fos

mancul lontane di te.

Assaggio l’aria che spettini con le mani, questo darti e toglierti lucente nel buio, di qua la fame, di là il pane della mia fame, tu fiorita nel mezzo e fiore la pietra che sfiorisce in me; assaggio quest’aria e basterebbe se per vivere la paura di vivere non fosse meno lontana di te.

S’o cor

fumul tal fumâr compagn dal jever

di chest unvier ch’al strenç ma nol è unvier

se lunc e larc achì no son nì lunc

nì larc e jo soi chì ch’o zorni, farc

da la mê tiere, se jenfri chel ch’o sai

e chel che inmò no sai di me, tu sês

vignude jù, mantîl di cheste vuere

judimi tu, mudant la tô, a mudâ

la mude mê, sem e cjadene.

Se corro, fiato di fumo nella bruma come la lepre di questo inverno che stringe ma non è inverno, se lungo e largo qui non sono né lungo né largo e io son qui che canto, talpa della mia terra, se entro quel che so e quel che non so ancora di me, tu sei venuta giú, mantello di questa guerra, aiutami tu, mutando la tua, a mutare la mia muta, seme e catena.

XII

e jo i na pos pì da murî, mâri

Ida Vallerugo

Tu tu mi cjalis, soriane, cun vôi

di maràngule ch’e rît, dal balcon

a la intimele lûs, fuarfe c h’e stoche

siums dal to zardin di siums, l’amôr

ch’al cor inmò pe’ pleis da la cuvierte

e jo dongje ch’o ten la vite dentri

come piere ch’e ten dentri il soreli

e intal cjalâti «vîf» tu tu mi disis

«no sta studâlu, vîf», alore vivi

cun debil flât soflâ cuintri stravinte

ma difûr dulà ch’a si vîf il vint

il vint sul sfalt e sui gjeranios, vint

ch’al mene grande sium dal sium, la lum

ch’al bastarès bussâsi achì tal scûr

cjalcjant une volte lavri cun lavri

dant come dâsi chel ch’a nol pues

jessi plui dât di nô, ch’a nol si pues;

la lum, s’e nas e sclope mûrs, cuvierts

di me, di te, e rimâ scjele cun stele

piçul cul grant si podarès achì

cumò, parceche o sin chì, nô,

butâts jù nûts di lassù, nassûts

inte bocje dal scûr.

Tu mi guardi, soriana, con occhi di gatta che sorride, dalla finestra alla federa luce, forbice che spicca sogni dal tuo giardino di sogni, l’amore che scorre ancora per le pieghe della coperta, e io accanto che tengo la mia vita dentro come pietra che tiene dentro il sole e nel guardarti “vivi” mi dici “non spegnerlo, vivi”, allora vivere, con debole fiato soffiare contro la bufera, ma fuori dove si vive il vento, il vento sull’asfalto e sui gerani, vento che porta un grande sonno del sogno, il lume, che basterebbe baciarti qui nel buio premendo una volta labbra contro labbra, dando come darsi quel che non può essere piú dato di noi, che non si può; la luce, se nasce fa schiudere muri, coperchi di me, di te, e rimare scheggia con stella, piccolo con grande si potrebbe qui, ora, perché siamo qui, noi, gettati nudi di lassú, nati dentro la bocca del buio.

XIII

Tra chel ch’al comence e chel ch’al finìs

scomençâ a finî par començâ a vivi.

Sul cei dai vôi crei nassiment d’unvier

il disdulî come fûc ch’a si distude.

Tu come che tu sês vignude lade:

come une muse vignude dal scûr.

Tra ciò che incomincia e ciò che finisce cominciare a finire per cominciare a vivere. Sul ciglio degli occhi nascita acerba d’inverno il disdolersi come fuoco che si spegne. Tu partita come sei venuta: come una faccia venuta dal buio.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Pierluigi Cappello (Gemona del Friuli, 8 august 1967 – Cassacco, 1 octombrie 2017) la fost un poet italian. A scris multe lucrări în dialectul friulan.

Biografia

Pierluigi Cappello s-a născut în Gemona del Friuli în 1967, dar este originar din Chiusaforte, unde și-a petrecut copilăria.

La vârsta de șaisprezece ani a suferit un tragic accident de motocicletă, care l-a lăsat pentru tot restul vietii într-un scaun cu rotile.

Incepe sa scrie poezie de la 12 ani.

După terminarea liceului la Udine, a urmat Facultatea de Litere a Universității din Trieste. În 1999, împreună cu Ivan Crico, a conceput și regizat pentru ceva vreme The boat of Babel, or series de poezii publicate de Circolo Culturale di Meduno, dear early authors cunoscuți din zonele Friuli, Veneto și Trieste. Pleacă să locuiască mai întâi în Tricesimo și apoi în Cassacco unde scrie și unde este implicat într-o activitate artistică intensă și de diseminare a culturii chiar și în școli și universități. Variate și semnificative sunt inițiativele culturale dezvoltate în Friuli de acest poet, poeme, eseuri, teatru.

În 2006 a publicat aproape toate colecțiile de poezii sale în ”Assetto di volo”, editat de Anna De Simone, cu o introducere de Giovanni Tesio, Crocetti Editore, Milano. Pentru această carte a câștigat Premiul Național Literar din Pisa; Premiul Bagutta 2007 secțiunea Prima Operă, Super Premiul San Pellegrino 2007, Premiul Special al Juriului „Lagoverde 2010”.

În 2010 a publicat o nouă carte de poezii, ”Trimite să-i spună împăratului”, cu postfață de Eraldo Affinati, publicată de Crocetti Editore, Milano 2010.

Poeziile sale au apărut în numeroase reviste și antologii.

A mai publicat, adunate în volum și proză lirică apărută anterior în reviste, cărți, monografii ale poeților, cu titlul „Zeul mării”, Lineadaria Editore, Biella 2008. Despre poezia sa au scris, printre altele, Giovanni. Tesio, care este autorul majorității introducerilor la cărțile sale, Anna De Simone, Amedeo Giacomini, Alessandro Fo, Franco Loi, Mario Turello și Gian Mario Villalta.

Premiile cu care a fost onorat sunt numeroase:

City of San Vito 1999 și Lanciano-Mario Sansone,

Premiul Montale în 2004,

Premiul Viareggio-Répaci pentru poezie,

premiul Vittorio De Sica 2012 pentru poezie – din mâinile președintelui Republicii Giorgio Napolitano,

premiul «Maria Teresa Messori Roncaglia și Eugenio Mari» pentru opera sa poetică,

premiul literar pentru poezie „BRUNO CAVALLINI”.

Universitatea din Udine i-a acordat titlul de onoare în Educație,

La 5 decembrie 2013, Udine îi conferă cetățenia de onoare,

a primit cetățenia de onoare a municipiului Tarcento, unde a creat și regizat ani de zile expoziția cu titlul „Privirea poeziei, rămânând uman. Drumuri ale poeziei contemporane ”,

Premiul Literar Internațional Terzani

Opera:

Poesie

Ecce homo (Comunità montana della Carnia, Tolmezzo 1989)

Le nebbie (Campanotto, Udine 1994)

La misura dell’erba (I. M.Gallino, Milano 1998)

Il me Donzel (Boetti, Mondovì 1989)

Amôrs (Campanotto, Udine 1999)

Dentro Gerico (La Barca di Babele, Circolo Culturale di Meduno, Pn, 2002)

Dittico (Liboà editore in Dogliani, Cn, 2004).

Assetto di volo (Crocetti Editore, Milano 2006)

Mandate a dire all’imperatore (Crocetti Editore, Milano 2010)

Azzurro elementare. Poesie 1992-2010 (BUR contemporanea, Rizzoli, Milano, luglio 2013)

Stato di quiete, Poesie 2010-2016 (BUR contemporanea, Rizzoli, Milano 2016)

Un prato in pendio. Tutte le poesie 1992-2017 (BUR contemporanea, Rizzoli, Milano 2018)

Proza

Il dio del mare (Lineadaria Editore, Biella 2008).

Questa libertà (Rizzoli, Milano, settembre 2013)

Ogni goccia balla il tango. Rime per Chiara e altri pulcini. Illustrazioni di Pia Valentinis, (Rizzoli, Milano, settembre 2014.)

Il dio del mare (BUR contemporanea, Rizzoli, Milano 2015), prefazione di Antonio Prete.

Traduceri

Vicente Aleixandre, Canción a una muchacha muerta tradotta in friulano, in Omaggio a Vicente Aleixandre, a cura di Pablo Luis Àvila, Premessa di G.L. Beccaria, edizione di P.L. Àvila, Poesia – Vol. 3, Biblioteca Mediterranea (50 poesie per 50 poeti), Mauro Baroni editore, Edizioni dell’Orso, Alessandria 2001, pp. 140–141

Arthur Rimbaud, Ophélie, versione in friulano in Da Rimbaud a Rimbaud. Omaggio di Poeti veneti contemporanei, a cura di Marco Munaro, Edizioni Il Ponte del Sale, Rovigo 2004, pp. 16–17

Carlos Montemayor, in un altro tempo io ero qui, sette versioni in friulano, Circolo Culturale Menocchio, Montereale Valcellina (Pn) 2006, pp. 97–111

Rondeau. Venti variazioni d’autore, Forum, Editrice Universitaria Udinese, Udine 2011

Bibliografie:

Alessandro Fo, Il verbale di una persistenza, in “Caffè Michelangiolo”, Anno VII- N. 2, maggio-agosto 2002, Pagliai Polistampa, Firenze, pp. 61–62.

Il libro del mese: Dentro Gerico, di Pierluigi Cappello (a cura di A. De Simone), in “Poesia”, XV, settembre 2002, N. 164, Crocetti Editore, Milano, pp. 51–57.

Alessandro Fo, Pierluigi Cappello, Dentro Gerico, in „L’Indice dei libri del mese”, novembre 2002, XIX- N. 11, p. 45.

Anna De Simone, La memoria e il tempo nella poesia di Pierluigi Cappello, in “Tratti”, n. 65, anno XX, primavera 2004, editore Moby Dick, Faenza, pp. 77–98.

Maurizio Casagrande, “Poesia e memoria. Le stimmate di Caino. Dalla Provenza alla provincia friulana, attraversando le Ardenne: Pierluigi Cappello, Dittico”, in „altro verso. Quaderni di segni contemporanei”, N. 5, settembre 2004, pp. 33–37. Nello stesso numero, Nota a Dittico, in “Altre letture”, p. 44.

Anna De Simone, “Canzoniere in friulano di Pierluigi Cappello”, “La battana”, XLI / luglio-dicembre 2004, Nn. 153-154, Edit, Fiume, pp. 116–128.

Gianluigi Colin, Ho ucciso il dolore scrivendo sulle ginocchia, “Corriere della Sera”, Terza pagina, 23 dicembre 2004.

Davide Torrecchia, La poesia dell’atomo, nel sito Internet RCS Libri – Bompiani Scuola (http://www.bompianiscuola.it/…/Tipologia_D_-_Tema_di…, prova per l’esame di stato, anno 2005, materia italiano), p. 4 [viene citato e commentato sinteticamente un brano in prosa di P. Cappello].

Azzurra D’Agostino (a cura di), intervista al poeta P. Cappello, «La poesia non muta nulla», in „best off 2006. Letteratura e industria culturale. Il meglio delle riviste letterarie italiane”, a cura di Giulio Mozzi, minimum fax, Roma.

Marco Cicala, Pierluigi Cappello poeta friulano, “Il Venerdì di Repubblica”, 31 marzo 2006 n. 941, pp. 86–89.

Lorenzo Scandroglio, Fuga dall’immobilità nel cielo della poesia, “Il Giornale” (Album), venerdì 31 marzo 2006.

Gian Mario Villalta, Pierluigi Cappello, La poesia che nella vita resta, “Il Gazzettino” (Udine), domenica 2 aprile 2006.

Mario Turello, Lauro editoriale per Cappello, “Messaggero Veneto”, Album, domenica 16 aprile 2006.

Giovanni Visentin, attore e regista, interpreta numerose sue poesie in un recital dal titolo „Friuli, Istruzioni per l’uso”al Teatro Rossetti di Trieste, insieme al musicista Giulio Venier e alla cantante Gabriella Gabrielli, maggio 2006.

Paolo Medeossi, “Muoversi insieme alle cose”, in “La Gazzetta del Gamajun”, Gemona, anno XVII, nº 131, 9 agosto 2006.

Daniele Piccini, Pierluigi Cappello. Il “nessun dove” della poesia, in “Poesia”, Anno XIX, maggio 2006, N. 205, Crocetti Editore, Milano (copertina dedicata al poeta friulano), pp. 3–9.

Maurizio Casagrande, Pierluigi Cappello in: In un gorgo di fedeltà. Dialoghi con venti poeti italiani, Prefazione di Luigi Bressan, Il Ponte del Sale, Rovigo 2006, fotografie di Arcangelo Piai), pp. 41–52.

Nelvia Di Monte, Pierluigi Cappello, Assetto di volo, in “Pagine”, Roma, Anno XVI, N. 49, novembre-dicembre 2006, p. 46.

Isabella Bossi Fedrigotti, Le poesie di Pierluigi Cappello. Versi musicali liriche ardenti, Elzeviro in “Corriere della Sera”, 18 gennaio 2007.

Davide Torrecchia, Doppio ritratto. Uno sguardo ‘obliquo’ su «Assetto di volo» di Pierluigi Cappello [attraverso un dipinto di Picasso], «Il calzerotto marrone», rivista online, n. 5, 2007 (https://web.archive.org/…/www…/rivista/recensioni.asp).

Idem, Cime preziose. «Assetto di volo» di Pierluigi Cappello, opera completa di un raffinato ‘furlan’, «Studi novecenteschi», Pisa-Roma, Fabrizio Serra Editore, a. XXXIV, n. 74, luglio-dicembre 2007, pp. 537–558.

Idem, Voce di poeta. Leggendo «Assetto di volo» di Pierluigi Cappello, «Chichibìo», Palermo, G. B. Palumbo Editore, a. IX, n. 45, novembre-dicembre 2007, p. 12.

Biancamaria Frabotta, “Tra le terre che si lasciano ai bordi”: Pierluigi Cappello, in “Diario critico del 2006”, Almanacco de Lo Specchio novembre 2007, p. 236.

Anna De Simone, Parole dal silenzio, in “Caffè Michelangiolo”, anno XIII, N. 1, gennaio-aprile 2008, pp. 28–31.

Primož Sturman, „Jezik umazanih nohtov” proti oglušujoči medijski govorici, in „Delo”, mercoledì 27 febbraio 2008, p. 19.

Davide Brullo, Pierluigi Cappello. La Provenza in Friuli, in La stella polare. Poeti italiani dei tempi “ultimi”, Città Nuova, Roma, aprile 2008 pp. 45–60.

Carlo Sgorlon, Cappello affronta il mistero della vita oltre la siepe dei versi, in „Messaggero Veneto”, mercoledì 25 giugno 2008.

Davide Torrecchia, Pierluigi Cappello, Il dio del mare. Prose e interventi 1998-2006, Biella, Lineadaria, 2008, pp. 96 [recensione], «Studi novecenteschi», Pisa-Roma, Fabrizio Serra Editore, a. XXXVI, n. 78, luglio-dicembre 2009, pp. 549–552.

Gabriele Zanello, «Cun cheste lenghe nude e in nessun puest». La poesia in friulano di Pierluigi Cappello, in «Hebenon. Semestrale internazionale di letteratura», anno XIV, nn. 3-4 della quarta serie, speciale aprile-novembre 2009, pp. 133-144, 253-258.

Massimiliano Castellani, Tra fede e utopia la riscossa della linea friulana, in „Avvenire”, 22 febbraio 2010.

Matteo Nucci, Sfida al potere con la grazia della poesia, il Venerdì di „Repubblica”, 20 luglio 2010.

Gian Mario Villalta, Cappello, il poeta che parla della realtà con disincanto e dell’esistenza con emozione, in „Messaggero Veneto”, 23 luglio 2010.

Gianluigi Colin, Sono un poeta fragile. Ma libero, in „Corriere della Sera”, domenica 8 agosto 2010.

Mario Turello, Pierluigi Cappello trionfa: la poesia è antagonista”, in „Messaggero Veneto”, venerdì 27 agosto 2010.

Anna De Simone (a cura di), «Pierluigi Cappello. Bibliografia», Circolo culturale Menocchio, Montereale Valcellina (Pn) 2011

Simonetta Venturin, Pierluigi Cappello. L’anima vola, su db.ilpopolopordenone.glauco.it, Il Popolo, domenica 29 settembre 2013. URL consultato il 25 marzo 2021 (archiviato dall’url originale il 9 ottobre 2013).

Giovanna Piazza (a cura di), Esodi ed esordi. Passi di poesia dentro il principio. Pierluigi Cappello, in „Atelier”, numero monografico: Il fattore X. Pierluigi Cappello, N. 71, A. XVIII, Sett. 2013.

Isabella Bossi Fedrigotti, „Le parole che mi liberano”. Memoir. L’autore friulano narra le vicende della sua vita in un volume pubblicato da Rizzoli, in „Corriere della Sera”, Cultura, 15 dicembre 2013.

La regista cinematografica Francesca Archibugi ha tratto ispirazione dalla poesia e dalla vita di Pierluigi Cappello per girare il docufilm „Parole povere”, con musiche di Battista Lena, presentato al Torino Film Festival in apertura e in chiusura del Festival del cinema 2013.

Andrea Galgano, „Il miracolo annodato di Pierluigi Cappello”, in Id., „Lo splendore inquieto”, Roma, Aracne, 2018, pp. 39-50.