Cesare Pavese, ”Peisaj – Paesaggio”

Amintirile încep odată cu seara

când vântul suflă ca să-și înalțe capul,

spre-a asculta glasul râului. În întuneric

apa e-aceeași, a anilor morți.

În noaptea tăcută urcă un susur pe

unde trec voci și râsete îndepărtate;

murmurul lor are culoarea zădărniciei,

care-i de limpezi priviri, de soare, de țărmuri.

O vară de glasuri. Fiece chip cuprinde,

ca un fruct copt, dispărute parfumuri.

Fiece întoarsă privire are un gust

de iarbă, de lucruri pătrunse de soare

pe țărm. Păstrează răsufletul mării.

Precum o mare de beznă, umbra aceea vagă

i-atinsă de vechi neliniști, de freamăt,

și întoarsă spre cer in fiece seară. Vocile

moarte par acea mare care se frânge.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

I ricordi cominciano nella sera

sotto il fiato del vento a levare il volto

e ascoltare la voce del fiume. L’acqua

è la stessa, nel buio, degli anni morti.

Nel silenzio del buio sale uno sciacquo

dove passano voci e risa remote;

s’accompagna al brusío un colore vano

che è di sole, di rive e di sguardi chiari.

Un’estate di voci. Ogni viso contiene

come un frutto maturo un sapore andato.

Ogni occhiata che torna, conserva un gusto

di erba e cose impregnate di sole a sera

sulla spiaggia. Conserva un fiato di mare.

Come un mare notturno è quest’ombra vaga

di ansie e brividi antichi, che il cielo sfiora

e ogni sera ritorna. Le voci morte

assomigliano al frangersi di quel mare.