T. S. Eliot, ”Patru cvartete – Four Quartets” ”Burnt Norton ”
I
Timp prezent, timp trecut
Ambele-s poate prezentul în viitor,
Și timp viitor conținut în trecut.
Dacă timpul tot e un veșnic prezent,
Timpul tot e irevocabil pierdut.
Ce putea fi e o presupunere,
Posibilitate eternă
Doar într-o lume-a poveștilor.
Ce putea fi și ce-a fost
Arată un capăt, ce-i totdeauna acum.
Ne tropăie-n minte ecoul pașilor
De-a lungul căilor neumblate de noi
Spre poarta grădinii de trandafiri
De nimeni deschisă nicicând. Cuvintele mele-s ecou
În mintea ta, așadar.
Dar de ce oare
Tresare praful pe vasul cu petale de trandafir
Eu nu știu.
De alte ecouri
E locuită grădina. Să le urmăm?
Repede, spuse pasărea, prinde-le, prinde-le
Chiar după colț. Prin prima poartă,
În lumea noastră dintâi fi-va să urmărim
Înșelăciunea mierlei? În lumea noastră dintâi
Erau acolo, invizibile, demne, mișcându-se
Nestingherit peste frunzele moarte,
În căldura toamnei, prin aerul sclipitor,
Și pasărea a chemat, ca răspuns la –
Ascunsă-n desișuri – muzica inaudibilă,
Cu raza ochiului nevăzut se-întâlnise,
Căci trandafirii erau ca florile când sunt privite.
Erau acolo ca oaspeții noștri, primitori, grijulii.
Așadar ne-am mutat, și noi, și ele, într-un model,
De-a lungul arcadei goale, ca într-un cerc,
Să ne uităm în jos la bazinul secat.
Uscat bazinul, uscat betonul și maronie bordura,
Bazinul fusese umplut cu apa din strălucirile soarelui,
Și crescuse și lotusul, liniștit, liniștit, și
Chipul apei luase sclipiri din lumina inimii,
Și erau în spatele nostru, oglindindu-se în bazin.
Apoi trecuse un nor și se golise bazinul.
Du-te, spusese pasărea, frunzișul e plin de copii,
De freamătul lor zglobiu, de râset necontenit.
Du-te, du-te acum, spusese pasărea: genul uman
N-ar putea îndura prea multă realitate.
Timp trecut și timp viitor
Ce putea fi și ce-a fost
Arată un capăt, capătul care-i acum.
-traducere de Catalina Franco-
–––––––––––––-
I
Time present and time past
Are both perhaps present in time future,
And time future contained in time past.
If all time is eternally present
All time is unredeemable.
What might have been is an abstraction
Remaining a perpetual possibility
Only in a world of speculation.
What might have been and what has been
Point to one end, which is always present.
Footfalls echo in the memory
Down the passage which we did not take
Towards the door we never opened
Into the rose-garden. My words echo
Thus, in your mind.
But to what purpose
Disturbing the dust on a bowl of rose—leaves
I do not know.
Other echoes
Inhabit the garden. Shall we follow?
Quick, said the bird, find them, find them,
Round the corner. Through the first gate,
Into our first world, shall we follow
The deception of the thrush? Into our first world.
There they were, dignified, invisible,
Moving without pressure, over the dead leaves,
In the autumn heat, through the vibrant air,
And the bird called, in response to
The unheard music hidden in the shrubbery,
And the unseen eyebeam crossed, for the roses
Had the look of flowers that are looked at.
There they were as our guests, accepted and accepting.
So we moved, and they, in a formal pattern,
Along the empty alley, into the box circle,
To look down into the drained pool.
Dry the pool, dry concrete, brown edged,
And the pool was filled with water out of sunlight,
And the lotos rose, quietly, quietly,
The surface glittered out of heart of light,
And they were behind us, reflected in the pool.
Then a cloud passed, and the pool was empty.
Go, said the bird, for the leaves were full of children,
Hidden excitedly, containing laughter.
Go, go, go, said the bird: human kind
Cannot bear very much reality.
Time past and time future
What might have been and what has been
Point to one end, which is always present.
catalinafrancoblog 