Cristina Campo (Bologna 1923, Roma 1977), recunoscută acum drept una dintre cele mai înalte voci poetice ale secolului XX, a fost o interpretă extraordinară și originală a celei mai profunde spiritualități inerente literaturii europene.

Cristina Campo – povestea unui suflet care freamătă la vraja și la tragicul vieții. La viața care, pentru Campo, este scena provocării unui destin condus de poezie și de sacru.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Cristina Campo, „Pasul de adio”

Cuvintele din celălalt an aparțin limbajului celuilalt an

iar cuvintele din anul viitor așteaptă un alt glas.

Hainele albe de vară-s împăturite,

iar tu, octombrie blând, cobori

pe cadranul solar și pe cuiburi.

Tremură ultimul cânt pe terasele

unde soarele era umbră iar umbra soare,

printre grijile adormite.

Și-n timp ce încă e cald trandafirul

deja-n boabe amare picură-aroma

unor surâzătoare adio.

***

O să murim departe unul de altul.

Poate-o să-mi pun obrazul în palma ta

de Anul Nou; dacă pe urma obrazului

meu o să contempli o altă migrație.

Cât despre suflet,

Așa puțin o să știm. Poate-o să beie

din iazuri, din nopți concave fără de trepte,

se va întinde pe sub plantații aeriene

și germinate de pietre…

O, domn și frate! ci despre noi

peste un singur clopot de sticlă

vor scrie poate cândva oamenii studioși

cândva, peste vreo mie de ierni:

„Nimic nu-i unise pe morții acei

în pustiita necropolă”.

***

Acum că clepsidra este cu susul în jos,

că viitorul, soarele acesta cald,

se înalță deja în spatele meu, odată

cu păsările mă voi întoarce neîndurerată

în Bellosguardo: acolo-mi pusesem gâtul

pe ghilotinele verzi ale porților

și de un veșnic roz

mâinile tremurau, dezgolite de flori.

În focul livezilor de măslini, nestăpânit

lumina, în octombre bătrân, o nouă iubire.

Mută, îmi ascuțisem inima

tăind zmeie de neconceput

(deja aproape, deja ale noștri, deja departe):

sicrie aeriene, movile de nea –

ale mâinelui meu mai primăvăratec,

și ale soarelui.

***

A rămas acolo, fierbinte, viaţa,

aerul de culoarea ochilor mei,

timpul arzând în adâncuri de vânt

mâini vii febril căutându-mă…

A rămas mângâierea de nemaigăsit

între două somnuri, și, destrămată,

infinita-mi înţelepciune. Si tu, cuvânt,

ce sângele-n lacrimi îl preschimbai.

Nici măcar nu aduc cu mine

un chip, deja prefăcut în alt chip

de vinul băut în tăceri fierbinți …

Mă întorc singură

acolo, între două somnuri, și văd măslinul

trandafiriu pe culmi mohorâte de apă și lună

în iarna lungă. Mă întorc la tine care îngheți

în uşoara-mi tunică de foc.

***

Uneori spun: hai să încercăm să fim veseli,

și îmi apare discreția,

așa excavată-i acum măsura pustie

a celui căruia grâu i se promisese.

Uneori spun: hai să încercăm să fim serioși,

nu spune vreodată că pentru mine ar țâșni

sânge de vițel gras:

și totuși mi-apare iarăși discreția.

Dar fără greșeala celor atât de plini

de ipoteza pustiului,

de imaginea nopții întunecate, suflete al meu,

căruia i se va spune: tu ți-ai avut răsplata.

***

Acum rămâne doar singură să veghezi

tu cu psalmistul, și cu bătrânii din Colona;

cu bărbia în mână la masa goală

singură să veghezi: precum, copilă,

cu un calif și-un vizir prin străzile Basrei

Tot ce rămâne este să-ți întinzi mâna

noaptea întreagă; și să înțărci,

așteptând mângâierile sale,

bătrânul sân ce nu mai are lapte.

Și să trăiești în sfârșit acele căi

– de labirinturi de foc, de mirodenii, suspine

de haine de smarald ventilat –

cu cerșetorul livid, ghemuit

între poalele rănii.

***

Neaua era aninată între noapte și drumuri

ca soarta între floare și mână

Cu un sunet suav

de clopote dragi venit-ai tu bucurie..

Precum un lujer înflorise și bătrânețea scărilor

O, duios vifor

noptatec, o, chip al omului!

(Acum viața toată mi-e în privire,

stea peste tine, și peste lumea ce pasu-ți închide).

***

Acuma tu treci departe, de-a lungul crucilor labirintului,

de-a lungul ploioaselor nopți aprinse

în bezna pupilelor,

tu, fără vreo copilă care să împrăștie vocile…

Căi – pe care inocența voiește să le ignore și care arde

să le ofere, goală și închisă, fără pleoape ori buze!

Fiindcă pe unde treci este Samarkandul,

iară tăcerea topește covoare de răsuflare,

consumă boabe de spaimă –

ai grijă: între piatră și piatră curge un fir de sânge,

acolo unde ajunge piciorul tău.

***

Iubire, azi numele tău

de pe buzele mele a fugit

cum fuge piciorului ultima treaptă …

Risipită-i acum apa vieții

și toată lunga ei scară

de la capăt o voi păși.

Te-am schimbat pe cuvinte, iubire.

Parfum de miere întunecată

în diafane vase

cu lavă veche de mii de ani –

te voi recunoaște după tăcerea

nemuritoare.

***

Acum îmi vreau goale toate scrisorile,

numele – neauzit, harul meu – ascuns;

să mă pot destinde în cadranul zilelor,

să-mi întorc viața din miez de noapte înapoi.

Și valea-mi trandafirie cu livezile-i de măslini

și încâlcita cetate a iubirilor mele

închise-s precum o palmă mică,

palma-mi gravată de câte ori am murit.

O, Orient Mijlociu, de glasul lui întins,

eu voi a mă trezi pe drumul către Damasc –

nicicând cu ochii înălțați la vreun cer

altul decât al lui, de bucuria crucii.

***

Și aplecată ca ramul cel

îndoit de prea multă zăpadă

voioasă ca rugul aprins

pe dealul uitării,

cu un scrâșnet metalic

în albă cămașă de urzică,

suflete al meu, să te învăț,

pasul de adio…

-traducere de Catalina Franco

___________________________________

Cristina Campo, “Passo d’addio”

For last year’s words belong to last year’s language

and next year’s words await another voice.

Si ripiegano i bianchi abiti estivi

e tu discendi sulla meridiana,

dolce Ottobre, e sui nidi.

Trema l’ultimo canto nelle altane

dove sole era l’ombra ed ombra il sole,

tra gli affanni sopiti.

E mentre indugia tiepida la rosa

l’amara bacca già stilla il sapore

dei sorridenti addii.

***

Moriremo lontani. Sarà molto

se poserò la guancia nel tuo palmo

a Capodanno; se nel mio la traccia

contemplerai di un’altra migrazione.

Dell’anima ben poco

sappiamo. Berrà forse dai bacini

delle concave notti senza passi,

poserà sotto aeree piantagioni

germinate dai sassi…

O signore e fratello! ma di noi

sopra una sola teca di cristallo

popoli studiosi scriveranno

forse, tra mille inverni:

«nessun vincolo univa questi morti

nella necropoli deserta».

***

Ora che capovolta è la clessidra,

che l’avvenire, questo caldo sole,

già mi sorge alle spalle, con gli uccelli

ritornerò senza dolore

a Bellosguardo: là posai la gola

su verdi ghigliottine di cancelli

e di un eterno rosa

vibravano le mani, denudate di fiori.

Oscillante tra il fuoco degli uliveti,

brillava Ottobre antico, nuovo amore.

Muta, affilavo il cuore

al taglio di impensabili aquiloni

(già prossimi, già nostri, già lontani):

aeree bare, tumuli nevosi

del mio domani giovane, del sole.

***

È rimasta laggiù, calda, la vita,

l’aria colore dei miei occhi, il tempo

che bruciavano in fondo ad ogni vento

mani vive, cercandomi…

Rimasta è la carezza che non trovo

più se non tra due sonni, l’infinita

mia sapienza in frantumi. E tu, parola

che tramutavi il sangue in lacrime.

Nemmeno porto un viso

con me, già trapassato in altro viso

come spera nel vino e consumato

negli accesi silenzi…

Torno sola

tra due sonni laggiù, vedo l’ulivo

roseo sugli orci colmi d’acqua e luna

del lungo inverno. Torno a te che geli

nella mia lieve tunica di fuoco.

***

A volte dico: tentiamo d’esser gioiosi,

e mi appare discrezione la mia,

tanto scavata è ormai la deserta misura

cui fu promesso il grano.

A volte dico: tentiamo d’essere gravi,

non sia mai detto che zampilli per me

sangue di vitello grasso:

ed ancora mi appare discrezione la mia.

Ma senza fallo a chi così ricolma

d’ipotesi il deserto,

d’immagini l’oscura notte, anima mia,

a costui sarà detto: avesti la tua mercede.

***

Ora non resta che vegliare sola

col salmista, coi vecchi di Colono;

il mento in mano alla tavola nuda

vegliare sola: come da bambina

col califfo e il visir per le vie di Bassora.

Non resta che protendere la mano

tutta quanta la notte; e divezzare

l’attesa dalla sua consolazione,

seno antico che non ha più latte.

Vivere finalmente quelle vie

– dedalo di falò, spezie, sospiri

da manti di smeraldo ventilato –

col mendicante livido, acquattato

tra gli orli di una ferita.

***

La neve era sospesa tra la notte e le strade

come il destino tra la mano e il fiore.

In un suono soave

di campane diletto sei venuto…

Come una verga è fiorita la vecchiezza di queste scale.

O tenera tempesta

notturna, volto umano!

(Ora tutta la vita è nel mio sguardo,

stella su te, sul mondo che il tuo passo richiude).

***

Ora tu passi lontano, lungo le croci del labirinto,

lungo le notti piovose che io m’accendo

nel buio delle pupille,

tu, senza più fanciulla che disperda le voci…

Strade che l’innocenza vuole ignorare e brucia

di offrire, chiusa e nuda, senza palpebre o labbra!

Poiché dove tu passi è Samarcanda,

e sciolgono i silenzi tappeti di respiri,

consumano i grani dell’ansia –

e attento: fra pietra e pietra corre un filo di sangue,

là dove giunge il tuo piede.

***

Amore, oggi il tuo nome

al mio labbro è sfuggito

come al piede l’ultimo gradino…

Ora è sparsa l’acqua della vita

e tutta la lunga scala

è da ricominciare.

T’ho barattato, amore, con parole.

Buio miele che odori

dentro i diafani vasi

sotto mille e seicento anni di lava –

ti riconoscerò dall’immortale

silenzio.

***

Ora rivoglio bianche tutte le mie lettere,

inaudito il mio nome, la mia grazia richiusa;

ch’io mi distenda sul quadrante dei giorni,

riconduca la vita a mezzanotte.

E la mia valle rosata dagli uliveti

e la città intricata dei miei amori

siano richiuse come breve palmo,

il mio palmo segnato da tutte le mie morti.

O Medio Oriente disteso dalla sua voce,

voglio destarmi sulla via di Damasco –

né mai lo sguardo aver levato a un cielo

altro dal suo, da tanta gioia in croce.

***

Devota come ramo

curvato da molte nevi

allegra come falò

per colline d’oblio,

su acutissime làmine

in bianca maglia d’ortiche,

ti insegnerò, mia anima,

questo passo d’addio…