Juan Vicente Piqueras, ”Stirpe de insule – Raza de islas”

Ne iau drept bărci, și suntem insule.

Deșerte și complicate, și oare ce comori

Am putea oferi celor care n-ajung?

Coasta noastră e dură. Iar farul nostru –

voce în loc de lumină –

mai mult înspăimântă decât atrage

și, în noapte pierdut, nici un marinar

nu va ajunge la țărmul unde încă ne dor

rămășițele naufragiului

care ne știe pustiul.

Noaptea, fiece noapte, promite negându-ne

drumul-înapoi, revenirea,

iubirea – ce ne salvează de noi,

cuvântul spus pentru totdeauna.

În noi există copaci fără nume

și obosiți de-a da umbră, de-a crește singuri.

Cei ce nu pleacă, dar suferind

de o sete de stâncă, cei iubind portul

și navigând în vise, ei caută altă sete

s-o potolească pe-a lor, ei ne contemplă,

Ei ne văd bărci fericite.

Noi suntem insule.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

Y tomados por barcos somos islas.

Desiertas, intrincadas, ¿qué tesoros

podemos ofrecer a quien no llega?

Nuestra costa es difícil. Nuestro faro

de voz en vez de luz

asusta más que atrae

y ningún marinero perdido en cualquier noche

llegará a nuestras playas donde aún duelen

las huellas de aquel náufrago

que nos supo a desiertos.

La noche, noche a noche, nos promete y nos niega

el rumbo del regreso, el tornaviaje,

el amor que nos salve de nosotros

y la palabra dicha para siempre.

Hay en nosotros árboles sin nombre

cansados de su sombra y de crecer a solas.

Aquellos que no parten pero sufren

de sed acantilada, aman los puertos,

zarpan en sueños, buscan otra sed

donde saciar la suya, nos contemplan,

nos ven naves, felices.

Somos islas.