Yves Bonnefoy, ”În nada cuvintelor – Dans le leurre des mots”

II

Și aș putea

În curând, în tresărirea trezirii abrupte,

Să spun sau să încerc să dezvalui tumultul

Ghearelor și al râsetelor care se înfruntă

Cu lăcomia tristă a vieților elementare

La dezagregata margine a cuvântului.

Aș putea striga că pe pământ, oriunde,

Nedreptatea și nenorocirea omoară sensul

Pe care mintea visase să-l dăruiască lumii,

De fapt, să-mi amintească ce este,

Că e numai luciditate care disperă

Și că, deși răsucită

Pe crengile din grădina Armidei, himera

Ce înșală rațiunea la fel de mult ca și visul,

Abandonează cuvintele șterse,

Proză, prin evidența materiei,

Jertfă a frumuseții în adevăr,

Și că, de asemeni, îmi pare a fi reală

Doar vocea care mai speră, fie ea chiar

Și inconștientă de legea care o neagă.

Real e doar freamătul mâinii ce-atinge

Promisiunea alteia; reale sunt numai acele

Bariere, pe care le crește-n penumbră amurgul

Când se întunecă, peste un drum al întoarcerii.

Știind tot ce trebuie șters din carte, totuși,

Un singur cuvânt rămâne să-mi ardă buzele.

O, poezie,

Nu pot să nu te numesc

Cu numele pe care nu-l mai iubim cei ce rătăcim

Printre ruinele verbului azi.

Îndrăznesc ție să-ți vorbesc, direct

Ca în elocvența din alte vremuri

În care se ridicau, în ajun de zile de sărbătoare,

Pe cea mai înaltă dintre coloanele sălilor

Ghirlande de frunze și roade.

O fac, încrezător că memoria o să-i învețe,

Pe cei căutând cuvintele sale simple,

Dându-le sensul, în ciuda enigmei,

Făcându-i să descifreze, în marile sale pagini,

Numele tău, al tău și al multor, acolo unde

Vor arde în tăcere într-un foc limpede,

Crengile îndoielilor și ale spaimelor lor.

„Iată, va spune ea, în singura carte

Scrisă de-a lungul secolelor, vedeți cum cresc

Semnele în imagini. Și munții

În depărtări albăstrindu-se, ca să fii tu pământ.

Iată cântul ce elucidează

Din înțeleptul lui flaut până la coama lucrurilor

O melodie-a culorii în ceea ce este.”

O, poezie,

Știu că ești disprețuită și renegată.

Că te consideră teatru, chiar o minciună,

Că te încarcă cu toate păcatele limbii,

Că spun celor care totuși ar vrea să bea

Că apa pe care-o tu le-o aduci este rea

Și, dezamăgiți, să se îndepărteze, spre moarte.

E-adevărat că noaptea umflă cuvintele,

Că vântul le-întoarce foile, și că flăcările

Aduc fiarele lor îngrozite chiar sub ai noștri pași.

Crezusem noi oare că ne va duce departe

Calea care se pierde în realitate,

Nu, imaginile se înfruntă în contra apei în creștere,

Sintaxa lor este incoerență, și e cenușă,

Și în curând, chiar n-au să mai fie imagini,

N-au să mai fie nici cărți, nici trupul mare și cald al lumii

Să strângă în brațe dorința noastră.

Dar la fel de bine eu știu că nu e o altă stea

Care, misterios și augural, să se miște,

Pe cerul iluzoriu al stelelor fixe,

Că barca ta totdeauna-i întunecată, dar acolo umbrele

Se readună în arc, și chiar cântă

Ca altădată noii veniți, pe când crescuse

În fața lor, la capătul lungii călătorii,

Pământul în spumă, și strălucise farul.

Iar dac-ar rămâne ceva,

În afară de vânt, de stâncă, de mare, atunci

Știu că tu o să fii, chiar și noaptea,

Ancora aruncată, pașii tremurători pe nisip,

Lemnul pe care l-am strâns, și scânteia

Sub ramuri umede și, în așteptarea

Îngrijorată a flăcării care ezită,

Dintâiul cuvânt după tăcerea prelungă,

Dintâiul foc aprins la capătul lumii moarte.

________________________________

-traducere de Catalina Franco–

________________________________

II

Et je pourrais

Tout à l’heure, au sursaut du réveil brusque,

Dire ou tenter de dire le tumulte

Des griffes et des rires qui se heurtent

Avec l’avidité sans joie des vies primaires

Au rebord disloqué de la parole.

Je pourrais m’écrier que partout sur terre

Injustice et malheur ravagent le sens

Que l’esprit a rêvé de donner au monde,

En somme, me souvenir de ce qui est,

N’être que la lucidité qui désespère

Et, bien que soit retorse

Aux branches du jardin d’Armide la chimère

Qui leurre autant la raison que le rêve,

Abandonner les mots à qui rature,

Prose, par évidence de la matière,

L’offre de la beauté dans la vérité.

Mais il me semble aussi que n’est réelle

Que la voix qui espère, serait-elle

Inconsciente des lois qui la dénient.

Réel, seul, le frémissement de la main qui touche

La promesse d’une autre, réelles, seules,

Ces barrières qu’on pousse dans la pénombre,

Le soir venant, d’un chemin de retour.

Je sais tout ce qu’il faut rayer du livre,

Un mot pourtant reste à brûler mes lèvres.

Ô poésie,

Je ne puis m’empêcher de te nommer

Par ton nom que l’on n’aime plus parmi ceux qui errent

Aujourd’hui dans les ruines de la parole.

Je prends le risque de m’adresser à toi, directement,

Comme dans l’éloquence des époques

Où l’on plaçait, la veille des jours de fête,

Au plus haut des colonnes des grandes salles,

Des guirlandes de feuilles et de fruits.

Je le fais, confiant que la mémoire,

Enseignant ses mots simples à ceux qui cherchent

À faire être le sens malgré l’énigme,

Leur fera déchiffrer, sur ses grandes pages

Ton nom un et multiple, où brûleront

En silence, un feu clair,

Les sarments de leurs doutes et de leurs peurs.

« Regardez, dira-t-elle, dans le seul livre

Qui s’écrive à travers les siècles, voyez croître

Les signes dans les images. Et les montagnes

Bleuir au loin, pour vous être une terre.

Écoutez la musique qui élucide

De sa flûte savante au faîte des choses

Le son de la couleur dans ce qui est. »

Ô poésie,

Je sais qu’on te méprise et te dénie,

Qu’on t’estime un théâtre, voire un mensonge,

Qu’on t’accable des fautes du langage,

Qu’on dit mauvaise l’eau que tu apportes

À ceux qui tout de même désirent boire

Et déçus se détournent, vers la mort.

Et c’est vrai que la nuit enfle les mots,

Des vents tournent leurs pages, des feux rabattent

Leurs bêtes effrayées jusque sous nos pas.

Avons-nous cru que nous mènerait loin

Le chemin qui se perd dans l’évidence,

Non, les images se heurtent à l’eau qui monte,

Leur syntaxe est incohérence, de la cendre,

Et bientôt même il n’y a plus d’images,

Plus de livre, plus de grand corps chaleureux du monde

À étreindre des bras de notre désir.

Mais je sais tout autant qu’il n’est d’autre étoile

À bouger, mystérieusement, auguralement,

Dans le ciel illusoire des astres fixes,

Que ta barque toujours obscure, mais où des ombres

Se groupent à l’avant, et même chantent

Comme autrefois les arrivants, quand grandissait

Devant eux, à la fin du long voyage,

La terre dans l’écume, et brillait le phare.

Et si demeure

Autre chose qu’un vent, un récif, une mer,

Je sais que tu seras, même de nuit,

L’ancre jetée, les pas titubants sur le sable,

Et le bois qu’on rassemble, et l’étincelle

Sous les branches mouillées, et, dans l’inquiète

Attente de la flamme qui hésite,

La première parole après le long silence,

Le premier feu à prendre au bas du monde mort.