Rainer Maria Rilke, ”Înspre împlinire tind – Este winkt zu Fühlung”

Înspre împlinire tind aproape toate cele,

din orice întorsătură adie: tu ține minte!

Ziua pe lângă care străini trecurăm,

în cele viitoare, decide ca să se dăruie.

Cine câștigurile ni le socoate? Cine pe noi

de bătrâni, de anii ce-au fost ne desparte?

Iar, de la început, ce învățarăm noi oare

decât că unul în altul se recunoaște?

Decât că doar nepăsarea ne-aprinde? Însă…

O, casă, o, luncă, o, tu, lumină de seară,

brusc și dintr-odată, aproape îmi vii în față,

și stai lângă mine, mă-îmbrățiși – îmbrățișată.

Un singur spațiu tinde-a uni întreaga fire:

spațiul lăuntric al lumii. Trecând prin noi,

zboară tăcute păsări. Eu, care-aș vrea a crește,

privesc în afară, și-n mine crește copacul.

Mă îngrijorez, și înăuntru-mi se află casa.

Eu mă acopăr, coperământu-i e-n mine.

Iubitul ce i-am devenit: în mine sălășluiește

frumosul tablou al creației, și-n mine se tânguie.

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Es winkt zu Fühlung fast aus allen Dingen,

aus jeder Wendung weht es her: Gedenk!

Ein Tag, an dem wir fremd vorübergingen,

entschließt im künftigen sich zum Geschenk.

Wer rechnet unseren Ertrag? Wer trennt

uns von den alten, den vergangnen Jahren?

Was haben wir seit Anbeginn erfahren,

als dass sich eins im anderen erkennt?

Als dass an uns Gleichgültiges erwarmt?

O Haus, o Wiesenhang, o Abendlicht,

auf einmal bringst du’s beinah zum Gesicht

und stehst an uns, umarmend und umarmt.

Durch alle Wesen reicht der eine Raum:

Weltinnenraum. Die Vögel fliegen still

durch uns hindurch. O, der ich wachsen will,

ich seh hinaus, und in mir wächst der Baum.

Ich sorge mich, und in mir steht das Haus.

Ich hüte mich, und in mir ist die Hut.

Geliebter, der ich wurde: an mir ruht

der schönen Schöpfung Bild und weint sich aus.