Odisseas Elitis, „Soarele întâiul”

Adeseori, când vorbesc despre soare, un trandafir roșu mare

îmi învăluie limba. Dar tăcerea nu este posibilă.

Am trăit numele iubit

La umbra unui măslin bătrân

În veșnicia zbaterii mării.

Cei care m-au ucis cu pietre nu mai trăiesc

Am construit un izvor cu pietrele lor

Pe marginea lui vin copilele

Buzele lor coboară din zori

Părul lor se topește adânc în viitor.

Vin rândunelele, fetele vântului

Zboară și beau ca viața să continue

Sperietoarea din vis devine vis

Durerea dublează acel promontoriu râvnit

Niciun glas nu se pierde în pântecul cerului.

O mare nepieritoare, ce-n șoaptă-mi susuri,

De dimineața mă aflu pe gura zorilor tăi

În partea de sus a lor, unde dragostea ta apare

Și văd voința nopții cum transfuzează stelele

Și cum voința zilei mângâie tandru pământul.

Peste câmpiile vieții semăn mii de turcoaze mici

Mii de băieți în vântul cinstit

Băieți frumoși și puternici care exală bunăvoință

Și care știu să scruteze spre orizonturi adânci

Când melodiile inaltă insulele.

Am gravat numele iubit

La umbra unui măslin bătrân

În veșnicia zbaterii mării.

-traducere de Catalina Franco–

_________________________________