Horacio Castillo „, Spune Euridice – Dice Euridice”

Mă năpădiseră spaima, apoi neliniștea, când am știut c-o să vii:

oroarea c-ai să mă vezi așa, cu vălul de umbră,

cu un păr obosit – părul acela pe care soarele nu obosise încă să-l facă de aur.

Teroarea că nu ai mai fi același – cel mie rămas în amintire –

și, totodată, dorința de a vedea din nou o ființă vie.

Nu mai venise nimeni pe-aici, de-atâta vreme,

nimeni, un suflet, un câine,

încât, să-ți audă pașii și glasul chemându-mă,

când te-am cuprins, în sfârșit, îmbrățișam mai mult decât viața.

Căldura ta mă secase și mă uscase ca pe-un vas,

și încă o dată mergeam pe drumul întunecat

cu mașinăria aceea ce-mi bubuia în piept

și cu cărbunii încinși sub picioare.

Pășeam lângă brațul tău, deja închipuindu-mi lumina,

copacii pe lângă care treceam,

și casa aceea plină de oglinzi

unde pluteam ca doi înecați.

Până când brusc pasul tău deveni nervos,

gândul tău – speriat ca un cal,

și te-am văzut încercând de mine să scapi,

să scapi din capcana materiei muritoare.

„Nu pleca – imploram – și nu mă lăsa aici,

lasă-mă iarăși să văd și norii și soarele,

lasă-mă liberă-n lume ca pe o mânză tracă „.

Dar tu alergai deja spre ieșire.

Și timp de șapte zile și șapte nopți te-am auzit cum plângeai

în timp ce cântai pe malul râului infernal

străvechiul nostru cântec: „Ce s-a pierdut, doar ce s-a pierdut a rămas”.

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

La ansiedad me dominó, y luego la inquietud, cuando supe que venías:

horror de que me vieras así, con este tocado de sombra,

el pelo sin brillo –el pelo, que el sol no se cansaba de dorar.

Terror también de que no fueras el mismo –el que permanecía en mi memoria–

y al mismo tiempo curiosidad por ver de nuevo un ser vivo.

Hace tanto que nadie venía por aquí,

tanto que nadie se llevaba un alma o un perro,

que cuando oí tus pasos y tu voz llamándome,

cuando por fin te estreché, más que a ti estaba abrazando a la vida.

Después tu calor me condensó, me secó como una vasija,

y caminé por el sombrío corredor

otra vez con aquella máquina atronadora dentro del pecho

y un carbón encendido en medio de las piernas.

Caminé de tu brazo, imaginando ya la luz,

los árboles junto a los cuales caminábamos,

aquella habitación llena de espejos

donde flotábamos como dos ahogados.

Hasta que de pronto tu paso se hizo nervioso,

tu pensamiento se espantó como un caballo,

y vi que tratabas de desprenderte de mí,

de librarte de la trampa de la materia mortal.

“No te vayas –supliqué– no me dejes aquí,

déjame ver de nuevo las nubes y el sol,

suéltame por el mundo como una potranca tracia.”

Pero tú ya corrías hacia la salida,

y durante siete días y siete noches oí cómo llorabas,

cómo cantabas en la ribera del río infernal

nuestra vieja canción: “Lo lejano, sólo lo más lejano perdura.”