Diego Valeri, ”Dimineață de septembrie – Mattino di settembre”

În acea zi eram doar noi doi în pădure,

tu și cu mine, scumpă copilă,

treceam prin neguri și prin lumină,

aveam în inimi atâta uimire.

Tu printre frunze descopereai

zmeură roz, fragi roșii și verzi,

te târâiai prin iarbă în ​​genunchi,

strigăte mici de mirare scoteai.

Eu admiram la picioare vreo floare

de aur, ori vre un con de pin cafeniu;

fără regret ori durere gândeam

la biata mea soarta sărmană.

Cu ochii pe sus, mai apoi am văzut

prin rarii pini, îndepărtatele culmi,

aeriene contururi pe cerul înalt,

dulci ca speranța deșartă.

Apoi am gândit că va fi să murim,

la strigătul tău, brusc am tresărit;

capul tău blond ți-l vedeam apărând

de după un afin albastru …

Era septembre, o dimineață-n pădure.

Ori poate atunci am trăit doar un vis…

De-a fost adevăr, acum a pierit. Dar

De-a fost vis, mult prea frumos fu visul.

-traducere de Catalina Franco-

________________________________

Quel dì eravamo soli nel bosco,

Io e tu, mia cara figlia,

e andavamo tra chiaro e fosco,

pieno il cuore di meraviglia.

Scoprivi sotto le foglie i lamponi

rosa, le fragole rosse e verdi,

ti trascinavi su l’erba carponi,

lanciando dei piccoli gridi acerbi.

Io contemplavo ai miei piedi un fiore

giallo smagliante, una pigna bruna;

pensavo senza rimpianto o dolore

alla mia povera fortuna.

Poi, rilevati gli occhi, scorgevo

tra i pini radi le cime lontane,

aeree cose di cielo nel cielo,

dolci come le speranze vane.

Poi pensavo che bisogna morire,

e trasalivo d’improvviso ai tuoi strilli;

vedevo la tua testa bionda apparire

da dietro una macchia di mirtilli…

Era un mattino di settembre, in un bosco.

O forse è stato un sogno anche quello…

E s’era vero, anch’esso ora è morto.

Ma se fu un sogno, fu un sogno pur bello.