Charles Baudelaire, ”Unei trecătoare – A une passante”

Asurzitoare, strada, în jurul meu gemea.

Subțire și înaltă, durere maiestuoasă,

În văl de mare doliu, c-o mână fastuoasă,

Impunător, femeia, trecu prin fața mea,

Cu pas vioi și sprinten, picioare de statuie.

Un cer livid din ochi-i ce semănau furtune,

Plăcerea ce ucide și vraja care doare

Eu am băut, aprins, și beat de încântare.

Un fulger… apoi noaptea! – Fugară frumusețe

Tu care c-o privire m-ai renăscut deodată,

Te voi vedea de-a-pururi doar în eternitate?

Altunde, prea târziu! ori poate niciodată!

Căci calea tu nu-mi știi, eu – unde tu dispari,

O, tu, zadarnic dragă, o tu, care știai!

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

La rue assourdissante autour de moi hurlait.

Longue, mince, en grand deuil, douleur majestueuse,

Une femme passa, d’une main fastueuse

Soulevant, balançant le feston et l’ourlet;

Agile et noble, avec sa jambe de statue.

Moi, je buvais, crispé comme un extravagant,

Dans son oeil, ciel livide où germe l’ouragan,

La douceur qui fascine et le plaisir qui tue.

Un éclair… puis la nuit! — Fugitive beauté

Dont le regard m’a fait soudainement renaître,

Ne te verrai-je plus que dans l’éternité?

Ailleurs, bien loin d’ici! trop tard! jamais peut-être!

Car j’ignore où tu fuis, tu ne sais où je vais,

Ô toi que j’eusse aimée, ô toi qui le savais!