Charles Baudelaire, ”Tenebrele – Les ténèbres”

În criptele unei tristeți – adâncă, de nepătruns,

Unde al meu Destin deja demult m-a adus;

Unde nu intră nicicând nicio veselă roză rază;

Unde, eu singur cu Noaptea, posomorâtă gazdă,

Unde mă simt ca un pictor pe care un Zeu ironic

L-a condamnat să picteze pe întuneric;

Și unde eu, bucătarul cu apetit funerar

Inima mea mi-o fierb, ca sa o pot apoi devora,

Uneori strălucește, se prelungește și se întinde

Câte-o fantomă făcută din grație și splendoare.

Iar in visătoarea-i, orientala alură încântătoare

Când își atinge întreaga, deplina ei măreție,

O recunosc pe mult frumoasa-mi vizitatoare:

Este chiar Ea! e neagră, și totuși strălucitoare.

-traducere de Catalina Franco-

_______________________________

Dans les caveaux d’insondable tristesse

Où le Destin m’a déjà relégué ;

Où jamais n’entre un rayon rose et gai ;

Où, seul avec la Nuit, maussade hôtesse,

Je suis comme un peintre qu’un Dieu moqueur

Condamne à peindre, hélas ! sur les ténèbres ;

Où, cuisinier aux appétits funèbres,

Je fais bouillir et je mange mon coeur,

Par instants brille, et s’allonge, et s’étale

Un spectre fait de grâce et de splendeur.

A sa rêveuse allure orientale,

Quand il atteint sa totale grandeur,

Je reconnais ma belle visiteuse :

C’est Elle ! noire et pourtant lumineuse.