Charles Baudelaire, ”Celei mult prea voioase – A celle qui est trop gaie”

Capul tău, gestul tău, portul tău

Sunt mândre ca un peisaj frumos;

Surâsul mereu îți joacă pe chip

Ca, proaspăt, vântul pe un cer senin.

Chipul ți-l mângăie doruri fugare

Uimite și ele de sănătatea

Cea izvorând din umerii dalbi

Și din splendoarea brațelor albe.

Culorile atrăgătoare

Împodobindu-ți vestmântul

Dau viață în mintea poeților

Unui balet de flori.

Nebunele tale rochii – emblemă

A minții tale bogate-n culori!

Nebună ce mă înnebunește,

Eu te urăsc tot pe cât te ador!

În vreo frumoasă grădină, ades,

Acolo unde-mi târăsc letargia,

Acolo simțeam, ca o ironie,

Cum soarele îmi sfâșie pieptul;

Și primăvara și atâta verde

M-au umilit într-atât,

Încât cu o floare am pedepsit

O prea insolentă Natură.

Așa că aș vrea, într-o noapte,

Când ceasul plăcerii bate,

Înspre comorile trupului tău,

Fără murmur urcând ca un laș,

Să chinui voioasa ta carne,

Să învinețesc sânu-ti alb,

În carnea uimită să-ți fac

O rană adâncă și largă.

Și, amețitoare dulceață!

Prin buzele acele noi –

Mai luminoase, mai moi –

Să-mi picur, o, soră, veninul!

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Ta tête, ton geste, ton air

Sont beaux comme un beau paysage ;

Le rire joue en ton visage

Comme un vent frais dans un ciel clair.

Le passant chagrin que tu frôles

Est ébloui par la santé

Qui jaillit comme une clarté

De tes bras et de tes épaules.

Les retentissantes couleurs

Dont tu parsèmes tes toilettes

Jettent dans l’esprit des poètes

L’image d’un ballet de fleurs.

Ces robes folles sont l’emblème

De ton esprit bariolé ;

Folle dont je suis affolé,

Je te hais autant que je t’aime!

Quelquefois dans un beau jardin

Où je traînais mon atonie,

J’ai senti, comme une ironie,

Le soleil déchirer mon sein;

Et le printemps et la verdure

Ont tant humilié mon coeur,

Que j’ai puni sur une fleur

L’insolence de la Nature.

Ainsi je voudrais, une nuit,

Quand l’heure des voluptés sonne,

Vers les trésors de ta personne,

Comme un lâche, ramper sans bruit,

Pour châtier ta chair joyeuse,

Pour meurtrir ton sein pardonné,

Et faire à ton flanc étonné

Une blessure large et creuse,

Et, vertigineuse douceur !

A travers ces lèvres nouvelles,

Plus éclatantes et plus belles,

T’infuser mon venin, ma soeur !