„Dacă Cesare Pavese ar apărea înaintea ta și ti-ar vorbi și ar încerca să te facă prietenul lui, ești sigur că nu l-ai urî? Ai avea încredere în el? Ți-ar plăcea să ieși cu el seara la o vorbă?” –

“Se ti comparisse davanti Pavese, sei sicuro che non lo odieresti?”.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Cesare Pavese – Abelardo Castillo, ”Il gatto, le donne, il suicidio”

Și-a părăsit casa din Via Lamarmora, a luat un tramvai și a închiriat o cameră la Hotel Roma. Cu unsprezece zile mai devreme, el scrisese ultima pagină a jurnalului său de sinucigaș. A cerut o cameră cu telefon; acestei împrejurări ii datorăm unele dintre cele mai incomode date care au rămas despre moartea lui. Recepționera hotelului a spus că a dat patru sau cinci telefoane, doar către femei. Le-a invitat la prânz, să vorbească cu ele. A insistat mai ales cu Fernanda Pivano, care avea un soț bolnav. Toate au găsit, sau chiar au avut, o scuză rezonabilă pentru a se sustrage invitației. Cea mai grăbită, poate cea mai sinceră, a fost o fată care lucra într-un café chantant. — Nu, i-a spus ea. „Esti un nenorocit”. Un pedant. Și ma plictisești, a adăugat ea.

Cesare Pavese s-a sinucis în acea după-amiază, în acea cameră de hotel. Într-un exemplar al cărții sale Dialoguri cu Leuco el a notat: „Eu ii iert pe toți și le cer iertare tuturor. Nu ma bârfiți prea mult.”

Când, în acea noapte, au deschis ușa camerei lui, de acolo a ieșit o pisică: Pavese sau întâmplarea reconstruiseră o scenă literară, cea a Rosettei, prostituata sinucigașă din Tra donne sole.

Nu se poate să nu înțelegi prea multe lucruri în fața unei astfel de morți: dorul de răzbunare și ura voalată pe care o trădează telefoanele. Pavese știa dinainte că acele femei vor spune ”nu”: a intrat în acea cameră dorind să se sinucidă; aspectul decorativ și ambiguu al acelei pisici, supărarea creată de ordinea în care apare verbul ”a ierta” în ultimele sale cuvinte. Nu poți să nu simți cât de înfricoșător, cât de trist și cât de descurajant este să te sinucizi într-o duminică după-amiază într-o cameră de hotel.

Literatură, ura față de femei, incapacitatea patologică de a trăi. Timp de cincisprezece ani, adnotările din jurnalul lui Pavese nu vorbesc decât despre asta; dar cum să vorbesti despre ce este vorba în acel jurnal? „Nu bârfiți prea mult”: aceste cuvinte anticipă orice fel de judecată și anulează orice se spune despre Pavese. Totuși, aici găsim tocmai aceste pagini intime, care, paradoxal, ne autorizează să-i scoatem și să-i întoarcem cadavrul. Orice jurnal intim este o formă de bârfă și, dacă îi dăm credit lui Dostoievski, o formă de rea conștiință.

Până în prezent, singura ediție existentă a Meseriei de a trăi a fost cea publicată, expurgată, de Italo Calvino și Natalia Ginzburg la începutul anilor 1950. Dar adevăratul jurnal nu era un text secret: mulți prieteni știau de existența lui și Pavese însuși își exprimase dorința ca Meseria de a trăi, așa cum il știm acum, să fie publicat după moartea sa.

Aceasta condiționează privirea pe care o îndreptăm către aceste foi: nu sunt jurnalul clandestin al lui Amiel, nici însemnările haotice și criptate ale lui Kafka, nici jurnalul sincer al adolescenței Mariei Baškirceva. Sunt o lucrare deliberat ranchiunoasă și feroce, a cărei scriere tânjește după lectură. Când Pavese scrie: „Femeile mint, mint mereu și cu orice preț… au minciuni în organele genitale”, sau când scrie: „În viață li se întâmplă tuturor să întâlnească o curvă. Foarte puțini, să cunoască o femeie iubitoare și cinstită. Din o sută, nouăzeci și nouă sunt curve”, știe că aceste texte vor fi citite: vrea să fie citite aceste texte. Citit de o femeie în special (Tina sau Fernanda sau Natalia sau Connie sau femeia cu vocea răgușită) sau de oricare dintre cei care l-au disprețuit.

O, de toți, de toți.

„Sinuciderile sunt crime timide”, scria el cu câteva zile înainte de a se sinucide și, cu câțiva ani mai devreme: „Nu te sinucizi pentru dragostea unei femei”. Ne omorâm pentru a ucide universul, a adăugat el. Cesare Pavese vrea să aranjeze socotelile cu femeile, cu bărbații, cu literatura, cu moartea.

Una dintre cele mai deranjante caracteristici ale Meseriei de a trăi este de tip sintactic. Aproape tot jurnalul vizează un tu, o a doua persoană care este însuși autorul, un Pavese care este întotdeauna altul sau care chiar se deghizează în universalitatea tuturor. Nu scrie: când aveam trei ani. Spune: „Nu este deja clar tot destinul lui într-un copil de trei ani care, în timp ce este îmbrăcat, se gândește neliniștit cum se va îmbrăca când va fi mare”. Nu spune: visele mele. El spune: „În vise, visătorul este întotdeauna foarte laș și tolerează lucruri pe care în viața reală nu le-ar tolera. Îi lipsește absolut simțul moral și social. Devine un nod de instincte”. Această dedublare se simte și în corespondența sa. Una dintre cele mai intense, neplăcute și lucide scrisori ale sale, cea pe care i-a trimis-o în 1940 Fernandei Piovano, este scrisă în întregime la persoana a treia. Nu doar că Pavese se vede jalnic: Pavese este el însuși și singurul său apostol și cel mai teribil judecător al său.

Ficțiunile sale, pe de altă parte, tind să-și asume în mod natural egoul și, prin urmare, poate, nu este necesar să fii psihanalist pentru a bănui că atunci când Pavese a simțit că nu-și mai poate imagina propriul eu, a pierdut definitiv singura identitate cu care s-a recunoscut în lume și a trebuit să se sinucidă. Penultima înregistrare din jurnal este însă scrisă la persoana întâi. După ce a vorbit maniacal despre sinucidere timp de cincisprezece ani de parcă ar fi vorbit despre moartea altuia sau a omului în general, scrie cu o abruptă fericire: „De ce să mor? Nu am fost niciodată atât de viu ca acum, niciodată atât de adolescent”. Două zile mai târziu: „Toate astea ma dezgusta. Nu vorbe”… Zece zile mai târziu închiriază o cameră la Hotel Roma, se închide cu o pisică și se sinucide.

„Să fim sinceri”, se întreabă într-un episod de insomnie clarvăzătoare a acelor cincisprezece ani, „Dacă Cesare Pavese ar apărea înaintea ta și ar fi vorbit și ar încerca să te facă prieten, ești sigur că nu l-ai urî? Ai avea încredere în el? Ți-ar plăcea să ieși cu el seara la o vorbă?”. Pavese îl întreabă pe Pavese dacă i-ar fi plăcut să fie prietenul lui Pavese, dar întrebarea cade brutal asupra noastră. E greu să nu răspunzi nu. Nu, ticălosule, nu vreau să fiu prietenul tău: avea dreptate fata de la café-chantant.

Din fericire, există o altă întrebare la care putem răspunde fără să ne simțim vinovați.

„Scrie pentru a fi mort, pentru a vorbi in afara de timp, pentru a-i face pe toți să-și amintească de tine. Asta pentru alții, dar pentru tine? Sa fii o amintire pentru tine, multe amintiri, e destul pentru tine? Să fii Paesi tuoi, Lavorare stanca, Il compagno, i Dialoghi…?”.

Cesare Pavese putea să se dilueze în peisajele sale, sa se dedubleze în adolescenții sai, să simtă lumea prostituatelor sale, dar nu putea cunoaște singurul lucru negat unui scriitor: nu putea înțelege sensul cărților sale. Mă gândesc la Luna și focurile, la Între femei singure, la Moartea va veni și va avea ochii tăi – și îmi place să-mi imaginez că până și fata de la cafe-chantant ar fi răspuns:

„Desigur, ticălosule, este prea de ajuns”.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

-traducere de Catalina Franco–