„Întâlnire” este poezia care personifică aceste dealuri, acest pământ al Langhei: femeia provine din acel pământ și este o figură emblematică, se întruchipează din ea însăși prin atributele ei fizice, cele ale locului. Glasul ei iese din dealuri, ochii îi păstrează cerul și lumina zorilor. Această femeie fără nume capătă semnificația mitului care a însemnat atât de mult în creația lui Pavese: este copilăria, este trecutul, este descoperirea primordială a naturii. Și este evazivă și indefinibilă, ca neputința de a ajunge la rădăcinile întunecate ale ființei noastre, la memoria sângelui.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Cesare Pavese, ”Întâlnire – Incontro”

Aceste coline dure, ce trupul mi-au zămislit,

zguduindu-l cu amintiri, din ele mi-au desfăcut

minunea, care nu știe că o trăiesc și că n-o pot înțelege.

Am întâlnit-o într-o seară: o pată mai clară

sub stelele vagi, în ceața de vară.

În jur, abia bănuite, colinele. Mult

mai adânc, din umbră, deodată, răsună,

parcă ieșind din coline, o voce pură,

însă și aspră, o voce din vremi pierdute.

Uneori o zăresc și, ca o amintire,

distinctă și neclintită, îmi retrăiește în față.

N-aș putea-o nicicând înțelege: realitatea-i

îmi scapă dintotdeauna și mă îndepărtează.

Dacă-i frumoasă nu știu. Așa tânără printre femei:

mă surprinde, gândindu-mă, o amintire

din copilărie trăită printre aceste coline,

într-atât e de tânără. Este ca zorii. Mi-aduce-n privire,

din dimineți străvechi, îndepărtatele ceruri.

Și are în ochi o privire fermă: o clară lumină

cum n-avut-au zorii vreodată pe-aceste coline.

Din străfundul a toate am zămislit-o,

din cele mai scumpe lucruri, ci n-aș putea-o înțelege.

-traducere de Catalina Franco–

_________________________

Queste dure colline che han fatto il mio corpo

e lo scuotono a tanti ricordi, mi han schiuso il prodigio

di costei, che non sa che la vivo e non riesco a comprenderla.

L’ho incontrata, una sera: una macchia piú chiara

sotto le stelle ambigue, nella foschía d’estate.

Era intorno il sentore di queste colline

piú profondo dell’ombra, e d’un tratto suonò

come uscisse da queste colline, una voce piú netta

e aspra insieme, una voce di tempi perduti.

Qualche volta la vedo, e mi vive dinanzi

definita, immutabile, come un ricordo.

Io non ho mai potuto afferrarla: la sua realtà

ogni volta mi sfugge e mi porta lontano.

Se sia bella, non so. Tra le donne è ben giovane:

mi sorprende, a pensarla, un ricordo remoto

dell’infanzia vissuta tra queste colline,

tanto è giovane. È come il mattino. Mi accenna negli occhi

tutti i cieli lontani di quei mattini remoti.

E ha negli occhi un proposito fermo: la luce piú netta

che abbia avuto mai l’alba su queste colline.

L’ho creata dal fondo di tutte le cose

che mi sono piú care, e non riesco a comprenderla.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

„O țară înseamnă să nu fii singur, știind că în oameni, în plante, în pământ e ceva de-al tău, că și atunci când nu ești acolo rămâne să te aștepte”. … „Am avut totul în memorie, eu însumi eram țara mea: îmi era de ajuns să închid ochii și să mă adun… să simt că sângele meu, oasele, respirația mea, totul era făcut din acea substanță și în afară de mine și de acel pământ nu era nimic”.