Robert Frost, ”Musafirul meu din noiembrie – My November Guest”

Durerea mea, când e aici cu mine,

Crede că surele zile ploioase de toamnă

Sunt zile frumoase pe cât pot fi zilele;

Iubește copacul gol, desfrunzit;

Pășește pe ude cărări, pe pășuni pustii.

Plăcerile ei nu mă lasă să stau.

Ea povestește, iar eu enumăr:

E bucuroasă că graurii au plecat,

E bucuroasă că cenușiul s-a argintat,

Că strălucește acuma în ceață,

Arborii triști, mohorâți și pustii,

Cerul greu, pământul golaș și stins,

Splendorile toamnei care-i plac ei –

Despre care ea crede că nu le știu –

De-aceea, durerea mă-înfurie.

Nu de ieri de azi învăț eu a cunoaște

Și-a prețui în noiembrie zilele goale,

Cele înainte să vină zăpada, însă

Ar fi în zadar să vorbim despre asta,

Așa că, mai bine, i-aduc o laudă.

-traducere de Catalina Franco–

___________________________

My Sorrow, when she’s here with me,

Thinks these dark days of autumn rain

Are beautiful as days can be;

She loves the bare, the withered tree;

She walks the sodden pasture lane.

Her pleasure will not let me stay.

She talks and I am fain to list:

She’s glad the birds are gone away,

She’s glad her simple worsted grey

Is silver now with clinging mist.

The desolate, deserted trees,

The faded earth, the heavy sky,

The beauties she so truly sees,

She thinks I have no eye for these,

And vexes me for reason why.

Not yesterday I learned to know

The love of bare November days

Before the coming of the snow,

But it were vain to tell her so,

And they are better for her praise.