Giovanni Raboni, „Quare tristis”*

Iar după viață ce e? o altă viață,

la fel, desigur, neașteptată, suavă,

un freamăt de nestăpânit, o rană

ce încă nu se închide, deși nu doare

– nu mai, nu atât. Cu încetul – de parcă

trase înapoi de o imensă lentoare,

toate au să-și primească numele

înapoi, orice mâncare o să apară pe masa

pe care se afla, uscată, fără mireasmă …

Frumoasă descoperire. Este un petec

în mintea ce știe că nu este foc fără fum,

și invers, că între tot și nimic se află

un jalnic armistițiu. Doar inima, bietul

suspect de ciumă, rezistă cu obstinație.

-traducere de Catalina Franco–

____________________________

Dopo la vita cosa? ma altra vita,

si capisce, insperata, fioca, uguale,

tremito che non s’arresta, ferita

che non si chiude eppure non fa male

– non piú, non tanto. Lentamente come

risucchiati all’indietro da un’immensa

moviola ogni cosa riavrà il suo nome,

ogni cibo apparirà sulla mensa

dov’era, sbiadito, senza profumo…

Bella scoperta. È un pezzo che la mente

sa che dove c’è arrosto non c’è fumo

e viceversa, che fra tutto e niente

c’è un pietoso armistizio. Solo il cuore

resiste, s’ostina, povero untore.

*”Quare tristis” – „De ce ești trist”