O voce monologantă, tragică și disperată, străbate cu lamentația ei toată această poemă fragmentară. Este vocea unui poet, sărman Faust solitar pornit în explorarea conștiinței sale și ajuns la viziunea golului și a abisului. Dar este și una dintre „vocile” care îl locuiesc pe Pessoa, una dintre fantasmele sale, în acest caz cu un registru și biografie doar culturale, care vorbește în interiorul poetului ca o obsesie și ca un blestem. Numit de Pessoa „tragedie subiectivă”, acest „Faust” abstract și metafizic a părăsit acum idealul faustian al cunoașterii și al progresului pentru a cânta inutilitatea vieții, imposibilitatea cunoașterii, teroarea morții. Dacă acceptăm sugestia lui Roman Jakobson de a-l citi pe Pessoa în contextul marilor artiști mondiali născuți la marginea secolului al XX-lea, în compania lui Stravinski și Joyce, nu putem nega că acest Faust subiectiv seamănă cu o „nocturnă” cântată pe o partitură de Stravinsky, cu o voce disperat de bâlbâită, recitată pe un monolog interior joycian. În plus, există teosofia și ezoterismul, cultivate de Pessoa întreaga viață, care aduc mister poemului; în această măsură pot fi citite și celelalte voci care acționează ca un contrapunct la lamentația lui Faust: voci aparținând aparținând lemurienilor, ectoplasmelor, fantomelor chemate să recite, pe scena poeziei, rătăcirea dureroasă a unui suflet.

_____________________________

-traducere de Catalina Franco-

______________________________

Una voce monologante, tragica e disperata, trascina il suo lamento lungo tutto questo frammentario poema drammatico. E’ la voce di un poeta, povero Faust solitario partito all’esplorazione delle sua coscienza e giunto alla visione del vuoto e dell’abisso. Ma è anche una delle ‘voci’ che abitarono Pessoa, uno dei suoi fantasmi, in questo caso con un’anagrafe e una biografia solo culturali, che parla dentro il poeta come un’ossessione e una maledizione. Denominato da Pessoa ‘tragedia soggettiva’, questo ‘Faust’ astratto e metafisico ha ormai lasciato l’ideale faustiano della Conoscenza e del Progresso per cantare l’inanità della vita, l’impossibilità di conoscere, il terrore della morte. Se accettiamo il suggerimento di Roman Jakobson di leggere Pessoa nel contesto dei grandi artisti mondiali nati sul limitare del Novecento, in compagnia di Stravinsky e di Joyce, non possiamo negare che questo ‘Faust’ soggettivo somigli a un ‘notturno’ suonato su una partitura di Stravinsky, ad una voce disperatamente balbettante recitata su un monologo interiore joyciano. In più ci sono la teosofia e l’esoterismo, coltivati da Pessoa per tutta la vita, che venano di mistero il poema; e con questa cifra potrebbero essere lette le altre voci che fanno da controcanto al lamento di Faust: voci che appartengono ai lemuri, ectoplasmi, spettri chiamati a declamare, sul palco della poesia, il doloroso vagabondaggio di un’anima.

Antonio Tabucchi