Wistan Hugh Auden, ”În memoria lui W. B. Yeats – In Memory of W. B. Yeats”

Wistan Hugh Auden, ”În memoria lui W. B. Yeats – In Memory of W. B. Yeats”

I

El a dispărut în toiul iernii:
Pâraiele – înghețate, aerogările aproape pustii,
Neaua desfigurase statuile;
Mercurul căzuse în gura zilei pe moarte.
Da, toate erau de acord:
Ziua morții lui era rece și întunecată.

Departe de boala lui
Lupii goneau prin pădurile veșnic verzi,
Pârâul de țară – neispitit de cheiuri la modă;
Limbile întristate
Au tăinuit poeziilor lui moartea poetului.

Dar pentru el era o ultima dată în care-a fost el,
O după-masă de șoapte și asistente;
Țările trupului lui se răzvrătiseră,
Pătratele minții lui rămăseseră goale,
În suburbii năvălise tăcerea,
Curgerea sentimentelor lui încetase: trecea spre admiratori.

În sute de orașe e-acuma împrăștiat
Și-n întregime-i lăsat unor emoții străine;
Să-și afle fericirea în alt fel de pădure,
Să fie pedepsit după coduri străine de conștiință.
Cuvintele omului mort
Pleacă-n viscerele viilor.

Dar în furia și-n zgomotul zilei de mâine,
Când urlă agenții de bursă ca niște fiare,
Iar cu suferința lor săracii-s obișnuiți cumva,
Iar cei închiși s-aproape convinși de libertatea lor,
Câteva mii vor gândi la această zi cum ai gândi
Ca la o zi în care-ai făcut ceva ușor neobișnuit.

Da, toate erau de acord:
Ziua morții lui era întunecată și rece.

II

Stupid ca și noi ai fost; dar darul tău dăinuiește:
Și parohiei înaltelor doamne, și declinului trupului,
Și ție însuți: nebuna Irlandă pe tine prin poezie te-a fost rănit.
Irlanda-și păstrează încă și nebunia și vremea,
Dar poezia nu este ca să se întâmple ceva: ea dăinuie
În valea facerii ei, acolo unde funcționarii
Niciodată nu s-ar imagina; ea curge spre suduri dinspre
Moșia singurătății și a durerii nemuritoare, către
Orașele goale unde noi credem și unde noi pierim;
Ea face-a dăinui o cale de-a fi, un glas.

III

Primește, pământule,-un oaspete sfânt:
William Yeats e pus în pământ.
Lasă corabia irlandeză las-o să zacă aici
Goală de poezia-i.

În coșmaruri de întuneric
Latră toți câinii Europei
Și, vii, națiunile așteaptă,
Fiecare închisă în ura ei;

Spiritul în dizgrație
Scrutează fiece chip uman,
Iar oceanele milei zac
Blocate, înghețate-n toți ochii.

Du-te poete, du-te de-a dreptul
În adâncimile nopții,
Cu glasul său dorind încă
Să ne convingă s-aducem laudă;

Să înălțăm Cuvântul
Spre-a ridicablestemul,
Să-l doară umanul eșec
Și deznădejdile omului;

În pustiirile inimii lui
Adu fântâna să vindece.
Liber, în închisoarea zilelor lui,
Învață-l pe om să se bucure.

-traducere de Catalina Franco-

___________________________________

I

He disappeared in the dead of winter:
The brooks were frozen, the airports almost deserted,
And snow disfigured the public statues;
The mercury sank in the mouth of the dying day.
What instruments we have agree
The day of his death was a dark cold day.

Far from his illness
The wolves ran on through the evergreen forests,
The peasant river was untempted by the fashionable quays;
By mourning tongues
The death of the poet was kept from his poems.

But for him it was his last afternoon as himself,
An afternoon of nurses and rumours;
The provinces of his body revolted,
The squares of his mind were empty,
Silence invaded the suburbs,
The current of his feeling failed; he became his admirers.

Now he is scattered among a hundred cities
And wholly given over to unfamiliar affections,
To find his happiness in another kind of wood
And be punished under a foreign code of conscience.
The words of a dead man
Are modified in the guts of the living.

But in the importance and noise of to-morrow
When the brokers are roaring like beasts on the floor of the bourse,
And the poor have the sufferings to which they are fairly accustomed
And each in the cell of himself is almost convinced of his freedom
A few thousand will think of this day
As one thinks of a day when one did something slightly unusual.

What instruments we have agree
The day of his death was a dark cold day.

II

You were silly like us; your gift survived it all:
The parish of rich women, physical decay,
Yourself. Mad Ireland hurt you into poetry.
Now Ireland has her madness and her weather still,
For poetry makes nothing happen: it survives
In the valley of its making where executives
Would never want to tamper, flows on south
From ranches of isolation and the busy griefs,
Raw towns that we believe and die in; it survives,
A way of happening, a mouth.

III

Earth, receive an honoured guest:
William Yeats is laid to rest.
Let the Irish vessel lie
Emptied of its poetry.

In the nightmare of the dark
All the dogs of Europe bark,
And the living nations wait,
Each sequestered in its hate;

Intellectual disgrace
Stares from every human face,
And the seas of pity lie
Locked and frozen in each eye.

Follow, poet, follow right
To the bottom of the night,
With your unconstraining voice
Still persuade us to rejoice;

With the farming of a verse
Make a vineyard of the curse,
Sing of human unsuccess
In a rapture of distress;

In the deserts of healing fountain start,
In the prison of his days
Teach the free man how to praise.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s