Saint-John Perse, ”Ninsori” – Les neiges”

Juriul Nobel a motivat decernarea premiului pentru Literatura lui Saint-John Perse prin următoarele cuvinte: „pentru zborul avântat și imaginația vie a poeziei sale, care reflectă în mod vizionar condițiile vremii noastre.”

Deschiderea se face spre golul unui spațiu alb.
Zăpada este cea mai bună imagine a reîntoarcerii la unitate,
la liniște, la tăcerea acelei dimineți a copilăriei,
la grădina care se prăbușește sub manta-i imaculată…

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Saint-John Perse, ”Ninsoarea – Les neiges”

Și apoi a venit ninsoarea, întâia ninsoare a absenței, pe marile straturi țesute de vis și realitate; și toate durerile le-au fost iertate la oameni de către memorie, la tâmplele noastre era o prospețime de pânze fine.

Și era dimineață, sub cenușia sare a zorilor, cu puțin timp înainte de ceasul al șaselea, parcă în paradisul norocului, un loc de har și de milă de unde să poți s-alungi roiul marilor ode ale tăcerii.

Și toată noaptea, fără de știrea noastră, sub făptuirea plină de pene, purtând un foarte înalt vestigiu și încărcătură de suflete, orașele înalte de piatră ponce, străpunse de luminoase insecte,
nu încetară să crească, să exceleze, să uite de apăsare.

Și știau ceva despre asta doar cei a căror memorie este incertă și aberantă povestea.
Și care a fost partea minții în toate aceste lucruri flagrante – noi n-o știam.

Nimeni nu a surprins, nimeni n-a cunoscut, pe cea mai înaltă frunte de piatră, dintâia revărsare a orei mătăsoase, întâia atingere a unui lucru fragil și atât de zadarnic, cum e atingerea genelor.

Pe învelișuri de bronz, pe firele de oțel cromat, pe dărâmături de surd porțelan, pe plăcile grele de sticlă, și pe racheta de marmură neagră, ca și pe pintenul de alb metal, nimeni nu a surprins, nimeni nu a pătat

ceața aceea ca răsuflarea la naștere, ca prima transă a unei lame goale…

Ningea și, iată, vom spune minuni: zorii tăcuți în pene, ca o fabuloasă bufniță mare, pradă suflului minții, și-umflaseră trupul de dalie albă.

Și din toate părțile a fost să fie minunea și, pentru noi, sărbătoarea.
Și mântuirea peste terasele, unde Arhitectul, vara cealaltă, ne arătase ouăle de coșcaș!

Știu că sunt vase care trudesc în viermuiala pală, care-și împing mugetul lor de fiare surde împotriva orbirii zeilor și a oamenilor; și că în toată mizeria asta lumea-și cheamă o călăuză către largul limanelor.
Știu că la căderile marilor fluvii se înnoadă alianțe ciudate între ceruri și ape: nunți albe de molii și albele sărbători ale insectelor apei.
Și că în zori peste întinsele gări afumate precum palmierii sub sticlă, noaptea lăptoasă naște o sărbătoare a vâscului.
Și că mai este și acea sirenă a uzinelor, chiar înainte de ceasul al șaselea, și că mai sunt și siluetele zorilor acolo sus în țara aceea a uriașelor lacuri, acolo unde șantierele
iluminate întreaga noaptea întind un vast spalier sideral peste spinările cerului: o mie de lămpi răsfățate de cruda lucrare a ninsorii …
Imense sidefuri în creștere, mari perle fără de pată își meditează oare răspunsul în adâncimile apelor? — o, voi lucruri care mereu renașteți, o,
voi răspunsuri!
Și viziunea – în sfârșit – impecabilă și fără pată!…

ninge pe zeii de fontă topită și pe nebunele oțelării ale liturghiilor scurte; peste cenușa topitoriilor, peste toată mizeria, pe iarba terasamentelor: ninge pe febre și
pe unealta bărbatului

ninsoare mai fină decât sămânța de coriandru în pustie, ninsoare mai proaspătă ca primul lapte al fiarei tinere …
Ninge acolo jos, spre apus, peste hambare și gospodării, și pe câmpiile întinse și liniștite și străbătute de încrucișările stâlpilor; și peste urma cetăților ce se vor naște
și pe cenușa moartă a înălțatelor forturi;

și pe înălțimile neîntrerupte, înveninate de acizi, și pe întunecatele hoarde de pini înțărcuite – ca niște trofee de luptă – de vulturii cu ghimpi…
Ce-ai spune tu, capcană, despre amândouă mâinile smulse?
Și despre toporul pe care și-a pus obrazul – cu tulburătoare blândețe – în noaptea asta – vreun pionier?…

Ninge, în afara creștinătății, pe mărăcinii prea tineri, pe sălbăticiunile crude. O, tu logodnica lumii, o, tu, mireasa mea!…
Și undeva în lume, unde tăcerea dă strălucire visului unui larice, acolo tristețea își ridică masca de slujitor.

II

Nu era de ajuns că atâtea mări, nu era de ajuns că atâtea pământuri fuseseră împrăștiate de-a lungul anilor noștri.
Pe noul mal de unde ne remorcăm – încărcătură crescândă – pe întortochiatele noastre drumuri, mai trebuise și cântul de jale al ninsorii înfioarate să ne lipseasca de urma pașilor noștri…

Pe care cărări ale pământului de necuprins vă veți întinde înțelesul și măsurarea anilor noștri, ninsorilor, voi, risipitoare de absență, voi crude ninsori în inima femeii unde
așteptarea sfârșește?



III

Iar cea la care eu mă gândesc dintre toate femeile neamului meu, din adâncul vârstei ei ridicate, înalță la

Dumnezeul ei chipu-i de blândețe.

Și e purul șir de strămoși ce-și păstrează în mine harul. „Lasă-ne pe amândoi unui același fără cuvinte limbaj al tău, o, tu, minunată prezență, o, tu,

desăvârșită răbdare!

Și aidoma unui mare

Ave de mulțumire deasupra pașilor noștri se înalță blând cântul atât de pur al seminției noastre.

Și de atât de mult timp un fior de dulceață veghează deasupra-mi …

Dame de Haut Parage era sufletul tău tăcut în umbra crucilor tale; dar carne de biată femeie la bătrânețe fost-a, atât de vie, inima ta de femeie torturată

în toate femeile …

În inima măreței țări captive unde vom arde spinul era o mare pietate pentru femeile de toate vârstele lipsite de brațul bărbaților.

Și cine, într-o văduvie și mai adâncă, o să te îndrume către biserica ta din adâncuri unde lumina e cumpătată, iară albina-i divină?

… Și în tot acest timp al tăcerii mele într-un ținut depărtat, în trandafirii palizi ai mărăcinilor, eu am văzut pălind uzura ochilor tăi.

Și doar tu singură ai avut harul acelei muțenii de piatră neagră în inima omului …

Fiindcă ni-s anii tărâmuri ale mișcării a căror fortăreață nimenea n-o deține, ci aidoma unui mare

Ave de mulțumire pașii ne fură din depărtare urmați de cântecul stirpei pure; și de-un atât de lung timp veghează în noi acel adânc de blândețe…

A nins în noaptea aceea în acea parte a lumii în care tu pui laolaltă mâinile?…

Aici, se aude un mare zgomot de lanțuri pe drumuri, pe unde, în umbra lor, bezmetic aleargă oameni.

Și nu știa nimeni că mai sunt încă atâtea lanțuri pe lume spre a le pune la roți în alergarea spre ziuă.

Și se aud și tari zgomote de lopeți la ușile noastre, o, gardienilor!

Și trec negrii de la salubritate peste-ale pământului afte asemenea celor cu taxa pe sare.

Și o lumină de lampă

scapă de cancerul nopții.

Și o pasăre de frasin roz, care arsese în flăcări vara întreagă, iluminează deodată criptele iernii, precum

Fazanul Colchidei

În cărțile orelor de sfârșit de an acum o mie

De ani… Mireasă a lumii – tu, prezența mea, mireasă a lumii – tu, așteptarea mea!

Fă ca suflarea proaspătă a minciunii să ne încânte încă!…

Iară tristețea omului încă să fie în oameni, dară și forța aceea care nu are nume, și uneori acel har căruia, sigur, noi
i-am surâs.

IV

Singur în a socoate, de la înălțimea încăperii din colț înconjurând un

Ocean de ninsoare. —

Nesigur oaspete al momentului, om fără probe ori mărturie, îmi voi da drumul în jos din pat precum – pe un râu – canoei?…

Cei așezându-se-n fiece zi mai departe de locul nașterii, cei care barca și-o trag în fiece zi spre alt țărm, aceia cunosc mai bine în fiece zi cursul celor de necitit; și

urcând pe râu spre izvor, printre înverzitele înfățișări, deodată sunt cuceriți de-acea severă splendoare în care fiece limbă își pierde armele.

Astfel, omul pe jumătate gol de pe Oceanul Zăpezilor, rupând deodată imensa librație, urmează un desen singular în care nu cuvintele-s cele care mai au puterea. Mireasă a lumii – prezența mea,

mireasă a lumii – tu, precauția mea!…

Iară spre zi întorcându-mă pe marginea neșlefuitelor ape, aidoma călătorului, în noumenia, a cărui purtare-i nesigură, cum aberantă-i e mergerea,

iată-mă cu intenția de a rătăci printre cele mai vechi fășii ale limbajului, printre cele mai nalte fâșii fonetice: spre limbile prea îndepărtate, spre

limbile mult prea întregi, mult prea calice, sărace,

cum limbile dravidiene care n-aveau cuvinte distincte nici pentru „ieri” și „mâine”.

Veniți și urmați-ne nouă, ce nu cuvinte-avem a ne spune: să ne înălțăm pe această încântare pură fără ortografie pe unde curge bătrâna frază umană; să ne strecurăm, să ne mișcăm printre-alegeri clare,

printre reziduuri de vechi prefixe, cele pierzându-și inițiala, și anticipând frumoasele opere ale lingvisticii, să ne curățăm căi mai noi spre nemaiauzitele locuțiuni

locuțiuni, cu aspirația retrăgându-se dincolo de vocale, cu modulația suflului propagându-se după labialele semi-sunetelor, în căutarea unor mai pure finale

vocalice.

Și era dimineață, era sub cea mai mai pură vocabulă, o țară frumoasă fără meschinărie, fără de ură, un loc de har și de milă spre răsăritul unor mai certe prevestiri ale spiritului; și aidoma unui

mare

Ave de grație deasupra pașilor noștri, cu albul rozariu-al
ninsorii în juru-i …

Prospețimea umbelelor și a corimbului, prospețimea arilului sub păstaie, a! și-atâta azimă încă pe buzele rătăcitorului!…

Ce floră nouă, și într-un loc mai liber, ne mântuie și ne absolvă de floare și roade ?

Care navetă de oase în mâini de femei mai bătrâne, și ce migdală de fildeș în mâini de femei de vârstă mai fragedă

Vor țese-o mai proaspătă pânză în rugul celor vii ?…
Mireasă a lumii – răbdarea noastră, mireasă a lumii – tu, așteptarea noastră!…

O! toată bozia visului chiar dinaintea noastră!

O, lume! încă ne încântă suflarea ta proaspătă de minciună!…

Acolo pe unde fluvii mai pot încă fi trecute, și unde prin ninsoare se poate trece încă, pe-acolo vom trece noi în noaptea asta un suflet de neiertat.

Dincolo se află imensitățile visului și tot acel bun fungibil unde ființa își întocmește soarta …

Iar de aici înainte pagina asta unde n-o să mai scrie nimic.

__________________________________

-traducere de Catalina Franco-

__________________________________

Et puis vinrent les neiges, les premières neiges de l’absence, sur les grands lés tissés du songe et du réel ; et toute peine remise aux hommes de mémoire, il y eut une

fraîcheur de linges à nos tempes.

Et ce fut au matin, sous le sel gris de l’aube, un peu avant la sixième heure, comme en un havre de fortune, un lieu de grâce et de merci où licencier l’essaim des grandes odes

du silence.

Et toute la nuit, à notre insu, sous ce haut fait de plume, portant très haut vestige et charge d’âmes, les hautes villes de pierre ponce forées d’insectes lumineux

n’avaient cessé de croître et d’exceller, dans l’oubli de leur poids.

Et ceux-là seuls en surent quelque chose, dont la mémoire est incertaine et le récit est aberrant.

La part que prit l’esprit à ces choses insignes, nous l’ignorons.

Nul n’a surpris, nul n’a connu, au plus haut front de pierre, le premier affleurement de cette heure soyeuse, le premier attouchement de cette chose fragile et très futile, comme un

frôlement de cils.

Sur les revêtements de bronze et sur les élancements

d’acier chromé, sur les moellons de sourde porcelaine et sur les tuiles de gros verre, sur la fusée de marbre noir et sur l’éperon de métal blanc, nul n’a surpris, nul n’a

terni

cette buée d’un souffle à sa naissance, comme la première transe d’une lame mise à nu…

Il neigeait, et voici, nous en dirons merveilles: l’aube muette dans sa plume, comme une grande chouette fabuleuse en proie aux souffles de l’esprit, enflait son corps de dahlia blanc.

Et de tous les côtés il nous était prodige et fête.

Et le salut soit sur la face des terrasses, où l’Architecte, l’autre été, nous a montré des œufs d’engoulevent !

Je sais que des vaisseaux en peine dans tout ce naissain pâle poussent leur meuglement de bêtes sourdes contre la cécité des hommes et des dieux; et toute la misère du

monde appelle le pilote au large des estuaires.

Je sais qu’aux chutes des grands fleuves se nouent d’étranges alliances, entre le ciel et l’eau : de blanches noces de noctuelles, de blanches fêtes de phryganes.

Et sur les vastes gares enfumées d’aube comme des palmeraies sous verre, la nuit laiteuse engendre une fête du gui.

Et il y a aussi cette sirène des usines, un peu avant la sixième heure et la relève du matin, dans ce pays, là-haut, de très grands lacs, où les chantiers

illuminés toute la nuit tendent sur l’espalier du ciel une haute treille sidérale : mille lampes choyées des choses grèges de la neige…

De grandes nacres en croissance, de grandes nacres sans défaut méditent-elles leur réponse au plus profond des eaux ? — ô toutes choses à renaître, ô

vous toute réponse!

Et la vision enfin sans faille et sans défaut!…

neige sur les dieux de fonte et sur les aciéries cinglées de brèves liturgies; sur le mâchefer et sur l’ordure et sur l’herbage des remblais: il neige sur la fièvre et

sur l’outil des hommes

— neige plus fine — qu’au désert la graine de coriandre, neige plus fraîche qu’en avril le premier lait des jeunes bêtes…

Il neige par là-bas vers l’Ouest, sur les silos et sur les ranchs et sur les vastes plaines sans histoire enjambées de pylônes ; sur les tracés de villes à naître

et sur la cendre morte des camps levés ;

sur les hautes terres non rompues, envenimées d’acides, et sur les hordes d’abiès noirs empêtrés d’aigles barbelés, comme des trophées de guerre…

Que disiez-vous, trappeur, de vos deux mains congédiées ?

Et sur la hache du pionnier quelle inquiétante douceur a cette nuit posé la joue?…

Il neige, hors chrétienté, sur les plus jeunes ronces et sur les bêtes les plus neuves. Épouse du monde ma présence !…

Et quelque part au monde où le silence éclaire un songe de mélèze, la tristesse soulève son masque de servante.

II

Ce n’était pas assez que tant de mers, ce n’était pas assez que tant de terres eussent dispersé la course de nos ans.

Sur la rive nouvelle où nous halons, charge croissante, le filet de nos routes, encore fallait-il tout ce plain-chant des neiges pour nous ravir la trace de nos pas…

Par les chemins de la plus vaste terre étendrez-vous le sens et la mesure de nos ans, neiges prodigues de l’absence, neiges cruelles au cœur des femmes où s’épuise

l’attente?

III

Et celle à qui je pense entre toutes les femmes de ma race, du fond de son grand âge lève à son

Dieu sa face de douceur.

Et c’est un pur lignage qui tient sa grâce en moi. «Qu’on nous laisse tous deux à ce langage sans paroles dont vous avez l’usage, ô vous toute présence, ô vous

toute patience !

Et comme un grand

Ave de grâce sur nos pas chante tout bas le chant très pur de notre race.

Et il y a un si long temps que veille en moi cette affre de douceur…

Dame de haut parage fut votre âme muette à l’ombre de vos croix; mais chair de pauvre femme, en son grand âge, fut votre cœur vivant de femme en toutes femmes

suppliciée…

Au cœur du beau pays captif où nous brûlerons l’épine, c’est bien grande pitié des femmes de tout âge à qui le bras des hommes fit défaut.

Et qui donc vous mènera, dans ce plus grand veuvage, à vos Églises souterraines où la lampe est frugale, et l’abeille, divine ?

…Et tout ce temps de mon silence en terre lointaine, aux roses pâles des ronciers j’ai vu pâlir l’usure de vos yeux.

Et vous seule aviez grâce de ce mutisme au cœur de l’homme comme une pierre noire…

Car nos années sont terres de mouvance dont nul ne tient le fief, mais comme un grand

Ave de grâce sur nos pas nous suit au loin le chant de pur lignage ; et il y a un si long temps que veille en nous cette affre de douceur…

Neigeait-il, cette nuit, de ce côté du monde où vous joignez les mains?…

Ici, c’est bien grand bruit de chaînes par les rues, où vont courant les hommes à leur ombre.

Et l’on ne savait pas qu’il y eût encore au monde tant de chaînes, pour équiper les roues en fuite vers le jour.

Et c’est aussi grand bruit de pelles à nos portes, ô vigiles !

Les nègres de voirie vont sur les aphtes de la terre comme gens de gabelle.

Une lampe

survit au cancer de la nuit.

Et un oiseau de cendre rose, qui fut de braise tout l’été, illumine soudain les cryptes de l’hiver, comme l’Oiseau du

Phase aux

Livres d’heures de l’An

Mille… Épouse du monde ma présence, épouse du monde mon attente !

Que nous ravisse encore la frâche haleine de mensonge!…

Et la tristesse des hommes est dans les hommes, mais cette force aussi qui n’a de nom, et cette grâce, par instants, dont il faut bien qu’ils aient souri.

IV

Seul à faire le compte, du haut de cette chambre d’angle qu’environne un

Océan de neiges. —

Hôte précaire de l’instant, homme sans preuve ni témoin, détacherai-je mon lit bas comme une pirogue de sa crique?…

Ceux qui campent chaque jour plus loin du lieu de leur naissance, ceux qui tirent chaque jour leur barque sur d’autres rives, savent mieux chaque jour le cours des choses illisibles; et

remontant les fleuves vers leur source, entre les vertes apparences, ils sont gagnés soudain de cet éclat sévère où toute langue perd ses armes.

Ainsi l’homme mi-nu sur l’Océan des neiges, rompant soudain l’immense libration, poursuit un singulier dessein où les mots n’ont plus prise. Épouse du monde ma présence,

épouse du monde ma prudence!…

Et du côté des eaux premières me retournant avec le jour, comme le voyageur, à la néoménie, dont la conduite est incertaine et la démarche est aberrante,

voici que j’ai dessein d’errer parmi les plus vieilles couches du langage, parmi les plus hautes tranches phonétiques : jusqu’à des langues très lointaines, jusqu’à des

langues très entières et très parcimonieuses,

comme ces langues dravidiennes qui n’eurent pas de mots distincts pour «hier» et pour «demain».

Venez et nous suivez, qui n’avons mots à dire: nous remontons ce pur délice sans graphie où court l’antique phrase humaine; nous nous mouvons parmi de claires élisions, des

résidus d’anciens préfixes ayant perdu leur initiale, et devançant les beaux travaux de linguistique, nous nous frayons nos voies nouvelles jusqu’à ces locutions

inouïes, où l’aspiration recule au-delà des voyelles et la modulation du souffle se propage, au gré de telles labiales mi-sonores, en quête de pures finales

vocaliques.

Et ce fut au matin, sous le plus pur vocable, un beau pays sans haine ni lésine, un lieu de grâce et de merci pour la montée des sûrs présages de l’esprit; et comme un

grand

Ave de grâce sur nos pas, la grande roseraie blanche de toutes neiges à la ronde…

Fraîcheur d’ombelles, de corymbes, fraîcheur d’arille sous- la fève, ha! tant d’azyme encore aux lèvres de l’errant!…

Quelle flore nouvelle, en lieu plus libre, nous absout de la fleur et du fruit?

Quelle navette d’os aux mains des femmes de grand âge, quelle amande d’ivoire aux mains de femmes déjeune âge

nous tissera linge plus frais pour la brûlure des vivants?… Épouse du monde notre patience, épouse du monde notre attente!…

Ah! tout l’hièble du songe à même notre visage!

Et nous ravisse encore, ô monde! ta fraîche haleine de mensonge !…

Là où les fleuves encore sont guéables, là où les neiges encore sont guéables, nous passerons ce soir une âme non guéable…

Et au-delà sont les grands lés du songe, et tout ce bien fongible où l’être engage sa fortune…

Désormais cette page où plus rien ne s’inscrit.

**************************

https://www.jstor.org/stable/459833

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s