Mario Luzi, „Douăzeci de ani – Vent’anni”

Iertare
pentru dulcile noastre păcate
pentru că ades ne-am uitat
cum tandru ziua se risipea
din umbre și din tăcerea caselor
pe când visam în amurg să plecăm
cu o fată fără de sâni de-a lungul
trandafiriului Arno, pentru dorința
de a plânge, închisă în inimă,
ca un val prețios.
Iertare
că ne-am crezut mult mai tari
decât moartea, pe când pe străzi
cu mireasmă de praf și de flori
treceau care funebre și înmormântări
cu mireasmă de praf și de flori
și voiam să luăm acasă cântând
imagini de sărutări, dorința
de a o strânge, ca să nu fugă,
vârsta amară, de a intra în biserici
care nu mai au prag.

-traducere de Catalina Franco-
____________________________

Perdono pe’ nostri dolci peccati
Per avere spesso guardato
Teneramente dissiparsi il giorno
Dall’ombra e il silenzio dei casini
Sognando di andare con una fanciulla
Senza seni lungo l’Arno rosa
E la voglia di piangere racchiusa
Nel cuore come un’onda preziosa.
Perdono per esserci creduti forti
Più della morte quando passavano
I carri e i funerali per le strade
Odorate di cipria e di fiori
E volevamo portare a casa cantando
L’immagine dei baci, la voglia
Di stringer l’età amara che non fugga,
D’entrare nelle chiese che non han più soglia